Cristina Manuc

Despre dragoste în vremea holerei

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În noua şi foarte frumoasa colecţie „Biblioteca Ideală“ a editurii Art (una dintre inovaţiile editoriale de efect din anul 2009) a apărut de curînd, în exce­lente condiţii grafice, un volum care nu a trecut neobservat: From Russia with Love, antologie de proză scurtă realizată de agentul literar – sau… agenta literară? – Galina Durssthoff. Traducerea din limba rusă este semnată de tînărul şi apreciatul poet basarabean Ruslan Carţa. Cartea a apărut pentru prima dată în Rusia în 2008, cu un an înaintea traducerii sale în limba română, şi reuneşte – după cum reiese încă din titlul ce trimite la o piesă pop a lui Sarah Connor – poveşti de dragoste din literatura rusă contemporană. Iată însă şi cele 18 nume de scriitori care, cum se spunea pe vremuri, „îşi dau concur­sul“: Ludmila Uliţkaia, Anna Politkovs­kaia, Viktor Erofeev, Svetlana Vasilenko. Zahar Prilepin, Svetlana Alexeievici, Ser­ghei Bolmat, Irina Vasilkova, Eduard Li­monov, Iuri Mamleev, Vladimir Spektr, Lev Kuklin, Alla Bossart, Dmitri Gorcev, Vladimir Sorokin, Dina Rubina, Iuri Na­ghibin, Alexandr Hurghin. Unii dintre ei sînt cunoscuţi cititorului din România – Ludmila Uliţkaia, de pildă, tradusă cu mai multe volume la Humanitas şi despre care am avut eu însămi ocazia să scriu, nu o dată, în paginile revistei Ararat. Dar cine oare nu-şi aminteşte de Anna Polit­kov­skaia, curajoasa jurnalistă şi scriitoare ucisă în condiţii atît de suspecte? Cît priveşte nume precum Viktor Erofeev, Vladimir Sorokin sau Zahar Prilepin – ele ţin de multă vreme prim-planul prozei ruse actuale. Ceea ce se observă imediat la lectura acestei antologii este puternica dimensiune politico-socială, istorică şi morală a prozelor componente, implica­rea profundă în tragediile ultimelor dece­nii (militare, etnice ş.a.m.d.). O compa­raţie cu antologia de povestiri „erotice“ româneşti apărută în 2008 la Editura Trei ar fi, cred, destul de instructivă în multe privinţe (în paranteză fie spus, ale noastre sînt „erotice“, ale lor sunt „de dragoste“). From Russia with Love ne propune, cu multe nuanţe desigur, un tip de proză pu­ter­nică şi gravă, iar în această privinţă ruşii nu se dezmint nici la o sută cincizeci de ani după Tolstoi şi Turgheniev, chiar dacă noile povestiri nu rezistă unor comparaţii valorice cu clasicii genului. E drept că avem aici o gamă bogată, din care nu lip­sesc nici epica mai tradiţională, nici sofis­ticării „exotic-postmoderne“, nici cruzimi naturaliste, nici bijuterii fals-copilăroase.

Povestirea asupra căreia mă voi opri – …Îmi spuneam: iubesc… – aparţine scrii­toarei Svetlana Alexeievici şi e compusă sub forma unui monolog scenic, tensionat, presărat cu indicaţii de regie între paran­teze. Naratoarea este o femeie încă tînără, de origine armeană, provenită din Azer­baidjan-ul anilor 1988-1991, însîngerat de conflicte interetnice. Discursul oral, destabilizat de emoţie, presărat de elipse şi puncte de suspensie, are caracterul unei mărturisiri (vom vedea la final că nara­toa­rea are şi o interlocutoare ce consem­nea­ză „indicaţiile scenice“: o femeie origi­na­ră din aceeaşi ţară, care a trecut prin experienţe asemănătoare). Textul develo­pează povestea unei iubiri „absolute“, de o intensitate neverosimilă, dintre o tînără armeancă din Baku (Rita) şi un tînăr azer (Abulfaz) care, în plin pogrom antiar­mean, sfidează barierele propriei comunităţi pen­tru a rămîne cu viitoarea sa soţie. În pofida tuturor opreliştilor, aceasta îi va dărui o fetiţă; după peripeţii halucinante, cei doi scapă din infernul pogromurilor, Rita ajunge la Moscova şi, după 7 ani, se va reîntîlni cu soţul ţinut departe; desco­peră şi aici însă un alt fel de intoleranţă etnică, a ruşilor faţă de „caucazieni“. Fa­milia reuşeşte cu greu să supravieţuiască, eşuînd în tentativa de a pleca în America. Iată o replică elocventă a Ritei cînd des­coperă că fetiţa ei citeşte Romeo şi Ju­lie­ta: „asta e o poveste pentru copii în com­paraţie cu povestea noastră“. Ororile comise de azeri (şi care, află, îşi au un cores­pon­dent şi în „partea cealaltă“) sînt relatate simplu, dar cutremurător. Ele nu au un caracter partizan, căci în cauză nu se află „dreptatea“ unei părţi sau alteia, ci uma­nul ameninţat în fibra lui cea mai intimă. În plin proces de epurare etnico-religioa­să a armenilor, adolescenta Rita îşi amin­teşte, într-un scurt-circuit al grozăviilor istoriei, de bunica ei, supravieţuitoare a „pogromului“ din 1915: “Bunica mea a trăit pogromul armenesc din 1915… Înainte de Revoluţie… Mi-a povestit… Era ca şi cum i-aş fi auzit glasul de pe lumea cea­laltă… Din copilărie… «Cînd eram mică, de vîrsta ta, tatăl meu a fost înjunghiat, împreună cu mama şi mătuşa… Şi toate oile noastre… Bunica a avut întotdeauna ochii trişti. Au fost înjunghiaţi vecinii… nişte oameni foarte buni pînă să se întîm­ple asta… Beam cu ei vin de sărbători…» Bunica a murit, n-o mai puteam întreba nimic. O întrebam pe mama: «Mamă, ai văzut? Băieţii nu se joacă de-a războiul în curte, ci de-a masacrarea armenilor! De unde au scos-o? Cine i-a învăţat?» «Taci, scumpo. Ar putea să te audă vecinii.» Mama mereu plîngea. Stătea şi plîngea. Copiii tîrau după ei o mumie pe care o băteau cu beţele, o înţepau cu pumnalele de jucărie.«Cine e asta?», l-am întrebat pe Orhan, nepotul lui Zeinab, prietena mamei. «E o bătrînă armeancă. O omo­rîm. Tanti Rita, tu ce eşti? De ce ai nume rusesc?» Numele mi l-a pus mama… Iu­bea numele ruseşti… şi toată viaţa a visat să vadă Moscova…“

Fără comentarii.

  •  
  •