Vartan Martaian

DESPRE “SPIRITUL INVINCIBIL”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


În această zi solemnă de aducere aminte, ne reculegem pentru a ne aminti că acum nouăzeci şi cinci de ani începea una din cele mai cumplite atrocităţi din secolul 20. În acel moment sumbru al istoriei, 1.5 milioane de armeni au fost masacraţi sau au mărşăluit spre moarte în ultimele zile ale Imperiului Otoman.

Astăzi este o zi pentru reflecţie şi pentru a trage învăţăminte din acele cumplite evenimente. Mi-am declarat în mod consecvent părerea faţă de ceea ce s-a întîmplat în 1915, iar opinia mea asupra acestui episod al istoriei nu s-a schimbat. Este în interesul nostru să ajungem la o recunoaştere completă, sinceră şi justă a faptelor. Medz Yeghern (în limba armeană: Marea Catastrofă) este un capitol devastator din istoria poporului armean, iar noi trebuie să-i păstrăm vie memoria în onoarea celor ce au fost ucişi şi astfel să nu repetăm gravele greşeli ale trecutului. Îi salut pe turcii care au salvat armeni în 1915 şi sînt încurajat de dialogul dintre turci şi armeni, şi cel din interiorul Turciei însăşi, privind această dureroasă istorie. Împreună, popoarele turc şi armean vor fi mai puternice asumîndu-şi istoria comună şi recunoscîndu-şi umanitatea comună.

Chiar şi confruntîndu-ne cu cruzimea lui 1915, sîntem inspiraţi de remarcabilul spirit al poporului armean. În timp ce nimic nu îi poate aduce înapoi pe cei ucişi în Medz Yeghern (Marea Catastrofă), contribuţia adusă lumii de armeni în ultimii nouăzeci şi cinci de ani stă mărturie a tăriei, tenacităţii şi curajului poporului armean. Spiritul invincibil al armenilor este o victorie durabilă asupra celor ce s-au străduit să-i distrugă. Numeroşi armeni au venit în Statele Unite ca supravieţuitori ai ororilor din 1915. De-a lungul generaţiilor, americanii de origine armeană au îmbogăţit comunităţile noastre, au impulsionat economia noastră şi ne-au întărit democraţia. De asemenea, puternicele tradiţii şi cultura armenilor au devenit fundamentul unei noi republici ce a devenit parte a comunităţii naţiunilor, alăturîndu-se comunităţii mondiale în clădirea unui viitor mai bun.

Astăzi ne reculegem alături de ei, precum şi de armenii de pretutindeni, pentru a ne aminti de cumplitele evenimente din 1915 cu profundă admiraţie pentru contribuţia lor ce transcende acest trecut sumbru şi ne dă speranţă pentru viitor.

Mesajul preşedintelui american, Barack Obama, cu ocazia zilei de 24 aprilie, data comemorării Genocidului Armean

Data de 24 aprilie a încetat de mult deja să mai fie o simplă dată comemorativă a victimelor Genocidului Armean sau revendicativă pentru armenii mai radicali sau militanţi. Pe de o parte din cauza negaţionismului de stat al Turciei, iar de cealaltă parte graţie eforturilor militanţilor Cauzei Armene din comunităţile armeneşti cu pondere nu numai demografică (Franţa, Statele Unite), 24 aprilie a devenit un reper politic în relaţiile armeano-turce, o dată pe care an de an diplomaţia turcă se străduieşte să o depăşească impunînd dacă nu tăcerea faţă de exterminarea armenilor otomani, atunci măcar evitarea atît de politizatului cuvînt genocid. Adversarii externi (e vorba, aici, mai ales de politicienii occidentali) ai utilizării noţiunii de genocid în dosarul armeano-turc argumentează cu intenţia lor de a nu politiza istoria. Argument absurd, întrucît tocmai acest refuz de a le spune lucrurilor pe nume este dovada supremă a politizării subiectului: refuzul în sine, în numele nepolitizării, este tocmai politizare. De ce? Deoarece respingerea sau evitarea termenului de genocid nu este dictată de propria conştiinţă sau logică, ci este urmarea presiunilor statului turc. Adică este urmarea unei iniţiative politice, a unei iniţiative de stat ce nu urmăreşte scopuri ştiinţifice/istorice. De ce nimeni nu se fereşte de cuvîntul genocid cînd se referă la masacrele din Cambodgia, Rwanda sau Sudan? Pentru că fie  nu există presiunea unui negaţionism de stat (în cazul primelor două), fie nimănui nu-i pasă de relaţiile cu regimul aflat la cîrma unei ţări neînsemnate politic, economic şi militar (cazul sudanez). Să ne îndoim de faptul că, dacă nu la Ankara, ci la Khartoum s-ar fi aflat succesorii de drept ai Imperiului Otoman, Genocidul Armean ar fi fost de mult şi unanim recunoscut?

Pentru armenii americani (şi nu numai), încălcarea promisiunii electorale a candidatului prezidenţial Barack Obama de a recunoaşte deschis Genocidul Armean odată ales locatar al Casei Albe, promisiune făcută în contextul unei speranţe generale de schimbare a stilului în politica americană, a produs o dezamăgire pe măsura aşteptărilor. Obama nu a rezistat metamorfozei prin care au trecut şi predecesorii săi, transformîndu-se din candidat în preşedinte. Pentru candidat vocea concetăţeanului-alegător, alături de cea a propriei conştiinţe, avea întîietate. Dar, odată candidatul ajuns preşedinte, acesta dă, brusc, întîietate vocii diplomaţiei şi negaţionismului de stat ce se aude tot mai vehement şi ameninţător de la Ankara înainte de fiecare 24 aprilie.

Aşadar, aşteptările pesimiste s-au confirmat încă o dată: nici în al doilea mesaj al său de 24 aprilie, în calitate de preşedinte al Statelor Unite, Barack Obama nu a adus schimbarea reală a politicii americane şi faţă de proprii cetăţeni de origine armeană, nepronunţînd nici în acest an usturătorul cuvînt G (genocid), de care s-a folosit atît de mult în campania sa electorală.

Dacă facem o comparaţie cu mesajul de anul trecut, vedem că ambele texte sînt clădite pe acelaşi tipar, trădînd o anumită lipsă de imaginaţie: încep prin a ne aminti că „în urmă cu 94/95 de ani  începea una din cele mai mari/cumplite atrocităţi din secolul 20”, cînd 1.5 milioane de armeni au fost „masacraţi” sau au „mărşăluit spre moarte în ultimele zile ale Imperiului Otoman”. Obama vorbeşte încă o dată despre „Medz Yeghern” ca surogat pentru genocid, vorbeşte despre „dinamismul şi vitalitatea” (anul trecut) sau „spiritul invincibil” (anul acesta) al armenilor, ca o victorie asupra „celor ce au încercat/s-au străduit să-i distrugă”, şi aruncă în eter noţiuni goale de conţinut ca „asumarea istoriei comune” sau „recunoaşterea umanităţii comune”. Și, la fel ca anul trecut, şi acum preşedintele american se scuză, parcă, faţă de cei ce-l acuză de minciună electorală şi reafirmă că opinia sa (pe care, însă, nu o mai poate rosti de cînd s-a mutat la Casa Albă) faţă de evenimentele începute în 1915 rămîne neschimbată, lăsîndu-şi auditoriul (sau electoratul) să-şi amintească singur despre ce opinie este vorba.

Este de remarcat faptul că, spre deosebire de anul trecut, anul acesta Barack Obama doar a fugit de genocid, fără să transmită şi un mesaj politic. Pe 24 aprilie 2009 preşedintele american avea o justificare politică a evitării cuvîntului G: încurajarea dialogului politic şi diplomatic dintre Armenia şi Turcia, declaraţia armeano-turco-elveţiană privind aşa numita „foaie de drum” a normalizării relaţiilor armeano-turce fiind dată publicităţii chiar în preziua mesajului Casei Albe şi servind drept pretext ideal. Anul acesta preşedintele Obama nu a mai avut ce încuraja: declaraţia sa vine la doar două zile după anunţul făcut de Erevan privind oprirea procedurii de ratificare a protocoalelor semnate cu Turcia. Dar, chiar şi aşa, Obama putea strecura punctul de vedere american, potrivit căruia dialogul armeano-turc nu este abandonat, ci doar oprit. Probabil că Barack Obama a dat curs nemulţumirii exprimate de Comitetul Naţional Armean din America (Armenian National Committee of America – ANCA), care, într-o scrisoare din 7 aprilie, îi cerea preşedintelui american să „marcheze această zi în mod sincer şi nu să vadă în ea o ocazie de a prezenta o declaraţie politică despre regiune, cum a fost prea des cazul”. Scrisoarea ANCA spunea în continuare că „o explicaţie a priorităţilor Statelor Unite privind relaţiile dintre Armenia şi Turcia sau alte chestiuni de politică externă, deşi sînt pe deplin potrivite în alte împrejurări, în mod evident nu au ce căuta într-o declaraţie prezidenţială de 24 aprilie, aşa cum o declaraţie despre politica Statelor Unite faţă de procesul de pace arabo-israelian nu ar fi potrivită în mesajele prezidenţiale dedicate comemorării Holocaustului”. Se pare că Barack Obama a luat act şi ţinut cont de remarcile ANCA.

Oricum, pentru armenii americani, „Obama refuză să recunoască Genocidul Armean” (după cum titra cotidianul Asbarez) într-o „altă ruşinoasă capitulare în faţa ameninţării Turciei” (tot Asbarez). Iar un cunoscut comentator politic armeano-american, Harut Sasunian, observînd că Obama a servit acelaşi mesaj ca cel din 2009, consideră că singura idee lăudabilă din declaraţia preşedintelui american, aceea de a-i saluta pe turcii care au salvat armeni în 1915, s-a golit de sens, întrucît lipseşte exact „de ce sau de cine i-au salvat pe acei armeni”. Sasunian îşi exprimă speranţa că anul viitor comemorarea de 24 aprilie nu va mai fi umbrită nici de protocoalele armeano-turce (îngheţate sau topite), nici de mesajul jignitor al preşedintelui Obama.

Aşadar, armenii se simt înşelaţi, jigniţi, dar nu deznădăjduiţi. Probabil că acesta este „spiritul invincibil” armenesc de care aminteşte Barack Obama. Chiar dacă se înşeală, să nu aratăm nimănui că nu-i aşa. Atît ca un omagiu faţă de memoria celor morţi înainte şi după 1915, dar mai ales ca o datorie faţă de cei vii şi faţă de generaţiile viitoare.

Vartan MARTAIAN

  •  
  •