Mihai Stepan Cazazian

DEIR – ES – ZOR

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 02   

 (Baladă populară armeană din perioada Genocidului, despre exodul armenilor trimiși în surghiun spre pustiul Deir – es – Zor, pentru a fi exterminați.

Balada a fost, inițial, creată în limba turcă și a circulat pe cale orală în această limbă, fiind ulterior tradusă în limba armeană de către Garabed Pilibosian – bunicul meu – în Constanța 1925; din versiunea armeană o traduce în limba română Arșaluis Sarchisian Gurău  – Constanța 2005)

Atât autorul versurilor, cât și cel al muzicii sunt necunoscuți.

 

Ingustă-i puntea la Der Zor, convoiul greu o trece/ Și-i sânge toată apa, nu este de sorbit;
Pe condamnați nu-i cale-napoi să-i poată duce,/ Ei, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

În pustiul ostil, secerat, la pământ am căzut/ Când trupul fără viață al fiului meu l-am văzut.
Adâncă mi-e, maică, durerea, de neostoit, /Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

Într-o cavernă largă zăcem încătușați,/ Morți vii, fără speranță, femei, copii, bărbați;
De beznă universul ne este-acoperit, / Căci, jertfe-ale credinței, ci miile-au pierit.

Lăsați-ne, o, cruzi călăi, să trecem deșertul ingrat,/ Ajung atâtea lacrimi și sânge ce-am vărsat;
Doar cerul, soarele și luna sunt martori muți ce ne-au privit,/Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

Ne mână-n șiruri dese-n locul numit Der-Zor;/ Nu e vreun sat acesta; e un vast abator.
La cer ajunge plânsul, geamătul meu icnit,/ Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

M-am deșteptat devreme, când dimineața-n zori,/ Își ascuțeau arabii cuțit, sabie, topor.
Zadarnic implori milă, armean nefericit,/ Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

Mi-am căutat părinții-n cețoasa încăpere;/ De ei, vai, nici o urmă, nici chiar o a adiere,/
Doar turma omenească mânată urgisit,/ Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

La ușa zăvorâtă m-am repezit zadarnic;/ Binbașa căpetenie trecea-n revistă falnic
Cuțite sângerânde –  armeni ce-au ciopârțit,/ Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

În Sfânta zi de Paște ne-au ridicat silit/ Și-n cale, dintre-ai noștri, pe mulți i-au răstignit;
Pe cei mai tineri, Doamne, cum i-au măcelărit,/ Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

Răniți și morți zac stivă pe câmpuri, în grămezi,/ Nu te-apropia, străine, e groază ce-ai să vezi!
Nu-i leac și nu-i iertare pentru aceste dureri ce-am suferit,/ Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

În munți și-n văi se-aude țipătul lor avan,/ De ce n-alină nimeni plânsetul de orfan?
Prea slabă e nădejdea în trupul chinuit, /Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

Vino, măicuță dragă, dă-mi ultimul sărut,/ Să-mi regăsesc pruncia și laptele ce-am supt;
Răzbunător să cadă blestemul meu cumplit,/ Ca foc divin, pe-aceia care ne-au osândit,
Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

De-a lungul drumului zac pângărite trupuri ne-ngropate- / Sălbăticiunilor merinde. Tu nu uita, poete, frate,
De vei scăpa, să cânți în bocet și-n elegii tot ce-ai trăit,/ Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

Cu sânge pur, nevinovat, Der-Zorul tot s-a colorat;/ De groază, cerul și pământul în zbucium s-au cutremurat;
Apatică, lumea creștină din somnul ei nu s-a trezit, Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

În pustiul Der-Zor va răsări rehan/ Și gust avea-va iarba de sânge de armean.
Când mirosiți rehanul, veți plânge negreșit,/ Căci, jertfe-ale credinței cu miile-au pierit.

În pustiul Der-Zor verdeață nu răsare,/ Iar nepăsarea inumană a marilor puteri ne doare.
Încă nerăzbunați, armenii, proscriși, în lume pribegind,/ Cu focul lor nestins în suflet , în patru zări s-au risipit,
Și pentru noi, ceasul dreptății – se pare – încă n-a sosit,/Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

 

  •  
  •