Mihai Stepan Cazazian

DATINI ȘI OBICEIURI / Înmormântarea la armeni

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Este de înțeles că obiceiurile și datinile prilejuite de înmormântare sau de oricare alt eveniment al comunității sunt foarte variate la armeni deoarece aceștia, pe lângă obiceiurile luate cu ei din zona de obârșie, au adoptat și obiceiurile locului în care s-au stabilit. Ar fi deosebit de interesant un studiu aprofundat care, prin comparație cu datinile armenilor din Republica Armenia și Armenia de Apus, să stabilească locul de proveniență al armenilor din Moldova care s-au stabilit aici de mai bine de o mie de ani, informație care s-a pierdut în decursul timpului.

În România, armenii au adoptat aproape în întregime obiceiurile românești. Astfel, se poate spune că nu există înmormântare fără colivă, vin și isop(vin cu ulei), chiar dacă aceste elemente sunt străine de ritualul înmormântării la armeni.

Câteva explicații:

–         Coliva, chiar dacă a fost adoptată în creștinism la sfârșitul sec. al IV-lea, începutul sec. al V-lea, după minunea Sfântului Teodor Tiron, și are ca izvor Evanghelia Sf. Ioan (12:23-25) în care se explică simbolistica bobului de grâu, are o istorie mult mai veche cu rădăcini în mitologia greacă având aceeași simbolistică a morții și reînvierii în practicile eleusiene închinate zeiței Demetra. Cum era și firesc, datorită faptului că întrepătrunderile culturale dintre armeni și greci datează din cele mai vechi timpuri iar mitologia celor două neamuri este aproape identică, ofranda de grâu având același rol este întâlnită și în obiceiurile armenești legate de moarte și înviere sub denumirea de halva, un preparat din griș amestecat cu stafide, alune sau nuci, care se dă ca pomană cu ocazia parastaselor dar care nu se folosește în ritualul de înmormântare;

–         Vinul pentru armeni este o substanță a vieții, de aceea este considerat impropriu de a fi vărsat pe mormânt. Acesta se folosește pentru a se sfinți crucea care se pune la căpătâi după un an de la trecerea la cele veșnice dar niciodată nu se folosește pentru a se stropi osemintele deshumate sau trupul celui decedat, obicei nerespectat în România datorită practicii îndelungate a preoților care nu au corectat acest obicei.

–         Isopul, întâlnit foarte des în Biblie, era o plantă aromată cu efecte curative care, amestecată cu substanțe lichide se folosea în practicile religioase iudaice.

Ex: Leviticul, cartea a treia a lui Moise: cap. 14:6 Va lua apoi pasărea cea vie, lemnul de cedru, aţa cea roşie şi isopul şi le va muie pe acestea şi pasărea cea vie în sângele păsării junghiate la apă curgătoare;

Numerii (19:18) Apoi un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa, lucrurile şi oamenii câţi sunt acolo şi pe cel ce s-a atins de os de om sau de ucis sau de mort sau de mormânt.

 

În Biserica Ortodoxă Română, se folosește isopul sub formă de ulei și vin care se toarnă peste trupul decedatului în timpul rânduielii de înmormântare, timp în care se rostește psalmul 50, versetul 8 din Psalmii lui David: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Acest obicei are ca izvor, desigur, obiceiul iudaic de a spăla și mirui trupul celui decedat așa cum întâlnim în cazul înmormântării lui Hristos, Ev. După Marcu (16:1-2) Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.

La armeni nu există acest obicei în această formă. Biserica Apostolică și Ortodoxă Armeană are doar slujba de Vercin Odzum, Ultima Miruire, slujbă care se oficiază doar în cazul preoților decedați, desigur, obicei cu aceeași proveniență rezervat celor care, precum Hristos însuși, sunt preoți.

În cele ce urmează vom prezenta câteva obiceiuri din Armenia de Apus și din România, obiceiuri culese din cartea în limba armeană a lui S. M. Dzațigian: Arevmâdahai așharh, „Lumea Armeniei de Apus”.

Agn

Casa în care moare cineva se numește Mahdun, Casa Morții sau Casa în care este moartea, iar cel mai important din familie, soțul supraviețuitor sau unul dintre copii, este denumit Mereali Derî, „Stâpânul Mortului”, adică acela care are în grijă de cele ale înmormântării. Aceste două denumiri se foloseau în toată Armenia de Apus. În Agn mortul este spălat și îmbrăcat de către jamgoci, țârcovnic sau clopotarul bisericii și este ținut în casă timp de două sau trei zile. În tot acest timp se vizitează mortul, se jelește și se tocmesc bocitoare. La căpătâiul mortului se așează o pâine, o lumânare și un tămâier care arde tot timpul.

Decedatul se scoate cu slujbă din casă și se duce pe năsălie, pe umeri, până la biserică. Cortegiul funerar se oprește în fața tuturor bisericilor, se fac slujbe și se trag clopotele. După ce corpul este pus în mormânt, se așează pe acesta pietre mari în forma unei cruci. Cortegiul funerar se întoarce la mahdun unde se face masă de pomenire. Cei întâlniți pe drum de familia îndoliată sunt salutați prin cuvintele Tiun voghci lânis, „tu să fii viu!”

Slujbele și masa de pomenire, hocu haț „pâine de suflet”, se fac în ziua înmormântării, la 40 de zile și la an.

Văduvele se îmbracă în negru și de obicei nu se mai recăsătoresc.

Arabgher

Se bocea timp de zile întregi în limbile armeană și turcă

Kharberd

Se venea în vizită la mahdun pentru a prezenta condoleanțe. Femeile și bocitoarele jeleau împreună cu cei ai casei iar cuvintele de bocet erau în general de laudă la adresa celui decedat. Decedatul se spăla și se îmbrăca apoi se ducea la biserică în ziua morții unde rămânea prima noapte. A doua zi se bătea toaca cu un singur ciocan. După înmormântare cortegiul se întorcea la mahdun unde se făcea masa de pomenire.

Iată unele urări prilejuite de înmormântare: Tuk vghci mnac, „Voi să rămâneți vii!”; Surp Hocvov mâhitarutiun, „Mângâiere de la Duhul Sfânt”; Asdvadz voghormi hocun, „Dumnezeu să-i miluiască sufletul!”

Tot în acest loc era obiceiul ca cel mai vârstnic din familie să meargă timp de 40 de zile la mahdun, și să se roage în locul în care a murit cel din casă după care lua masa împreună cu cei din familie

Cesareea

Se înmormânta decedatul în ziua morții. Excepție se făcea doar dacă ora decesului era prea târzie, situație în care înmormântarea avea loc a doua zi. În tot timpul ceremoniei se băteau clopotele în dungă. Obiceiurile înmormântării erau foarte simple știut faptul că armenii din Cesareea erau foarte cumpătați În timpul mesei de pomenire se împărțeau tuturora dulciuri.

Ghiurin (în zona Sebastiei)

Când cineva era pe patul de moarte, cei ai casei se îndepărtau de el pentru a-l lăsa pe acesta să își dea liniștit ultima suflare.

Maraș

Oamenii mergeau la mahdun pentru a prezenta condoleanțe. Duceau cu ei mâncare și băutură.

Zeitun

Se bocea foarte mult. Iată unul dintre cuvintele bocetului unei văduve: vai surori și mame, soarele mi se întunecă. ce o să fac? ce o să fac?

Spre deosebire de alte locuri, în Zeitun văduvele puteau să se recăsătorească imediat după înmormântare, chiar și a doua zi.

Muș

Decedatul se duce în ziua morții la biserică de către familie și prieteni. „Stăpânul Mortului”, împarte bani celor nevoiași.  După o săptămână de la înmormântare se face masă de madagh, obicei pe care-l vom descrie mai jos.

Bolis, Constantinopol

Slujba și bocetele se făceau cu voce foarte tare, obicei întâlnit atât la greci cât și la turci.

Sebastia, Svaz

După ce se spăla și îmbrăca, decedatul se ținea o noapte în casă. Se punea o lumânare la căpătăi. A doua zi se transporta pe umeri, pe năsălie la biserică și după aceea la cimitir. După înmormântare se servea în cimitir băuturi spirtoase și pâine cu stafide. Această pomană se numea Scoghk, Îndoliați.

Van

Se ținea decedatul o noapte în casă. Fiecare dintre cei care veneau să prezinte condoleanțele și să participe la priveghi, aducea cu sine o candelă care rămânea aprinsă toată noaptea.

Tigranakert

Spovedania și împărtășania celui aflat pe patul de moarte era obligatorie. În timpurile mai vechi, morții se înmormântau în giulgiu. Se înfășurau de șapte ori în pânză croită de femei, în cazul morții unei femei, și de bărbați, în cazul decesului unui bărbat.

Se încălzește apa cu care se spală mortul. Se stinge focul cu acea apă iar cenușa și cărbunele rămas se duc departe de casă, într-un loc pustiu pentru ca nu cumva cineva, din greșeală, să folosească aceste resturi pentru a aprinde focul în casă și a cauza moartea cuiva. Mortului i se închid gura și ochii, i se pun mâinile pe piept în formă de cruce și se îndreaptă cu picioarele spre răsărit. În mâini se pune tămâie și lumânare iar pe gură o bucată de ostie. La gât se leagă un narod (o bucată de sfoară alb cu roșu) care se folosește la botez și la nunți sub formă de cununii.

Se făcea rânduiala înmormântării din casă, după care se învelea cu o haină veche și se ducea spre biserică pe năsălie. Femeile boceau în urma mortului având în mâini haine ale decedatului. A doua zi se face Aicuț, „Vizitare”,slujbă de parastas. Un alt obicei al locului etse acela ca, femeile care întâlneau cortegiul mortuar și aveau în mâini găleți cu apă de la izvor, aruncau apa și se întorceau să ia altă apă în semn de respect pentru cei îndoliați.

După ce am redat câteva din obiceiurile armenilor din Armenia de Apus, iată un citat din cartea părintelui Dimitrie Dan scrisă pe la anii 1890. Redăm citatul întreg, neintervenind în limbajul folosit de autor.

„Datinile, Obiceiurile şi Credinţele Armenilor Din Ţările Române” după lucrările părintelui Dimitrie Dan Traduse şi amplificate de GRlGORE GOILAV (Extras din „Şezătoarea”,: vol. XII.) FOLTICENI TIPOGRAFIA „GUTENBERG” J. BENDIT 1911

 

IV. Datine şi obiceiuri la înmormântare

Când moare un armean, rudele, cunoscuţii şi vecinii se adună la casa acestuia ca să mângăe familia defunctului. Aceasta însă se vaită necontenit şi plânge pe mort, ba chiar se obişnueşte a se tocmi femei pentru jălit, care sânt bine plătite, pentru a-l plânge, câtă vreme el stă expus în casă, şi pe tot drumul până la groapă.

Mortul este pus într’un scriu împodobit cu flori, după ce i s’a pus în mână o cruce de ceară şi o monetă de argint.

In vremile mai de de mult, jălaniile şi planşetele după mort, de cătră membrii familiei, erau însoţite de ţipete necon­tenite, de izbituri cu pumnii în cap, în pept, în obraz, de smulgerea părului, etc. Acestea întrecură într’atât ori ce măsură încât biserica armeană a fost nevoită să intervie şi să le oprească prin ameninţări de excomunicare, care au” fost prevăzute în anumite canoane.

După ce s’au făcut toate pregătirile pentru înmormântare, sicriul cu mortul este scos din casă şi pus pe năsălie. Con­voiul, însoţit de unul sau mai mulţi preoţi, şi desfăşurându-se cât se poate mai multă pompă bisericească, merge însoţit de întreg poporul enoriei, la biserică; acolo se dă mortului bine­cuvântarea, şi apoi este dus la cimitir.

In drumul spre biserică şi cimitir, năsălia este dusă cu schimbul pe umerii rudelor şi cunoscuţilor, şi mortul este plâns tot timpul de plângătoare, de mama sau de soacra sa. Iată şi un cântec de jale improvizat de o plângătoare la coştiugul unui tânăr:

Feciorul tău n’a murit, nu;

el s’a coborât în grădina cea din vale,

a cules trandafiri, i-a pus în păr,

şi al lor miros 1-a cufundat în somn adânc.

După ce coştiugul cu mortul a fost coborât în groapă, preotul aruncă puţină ţărnă deasupra, şi pecetlueşte groapa, rostind următoarele cuvinte: „Mormântul şi osemintele lui (cutare se binecuvîntează, şi se pecetlueşte în numele tatălui şi al fiului, şi al sfântului Duh”; aceasta se rosteşte la capul mortului, şi apoi se mai spune odată şi la picioarele lui. Apoi preotul se întoarce cu faţa spre miazăzi şi spune aceiaşi for­mulă adăugând: „neatinsă va rămânea pecetea de pe mormântul defunctului, până la a doua înviere a lui Hristos, care cu ve­nirea lui are să-i aducă veşnica fericire”. Apoi preotul spune formula cu acelaş adaus,întorcându-se cu faţa spre miazănoapte.

După înmormântare, toţi participanţii împreună şi cu pre­otul, se întorc la casa mortului. Acolo este aşezat la întrare un lighian, şi dintr’un ulcior cu apă se toarnă de cătră un slujitor apă pe manele fiecăruia, cum soseşte; apoi îşi şterge manele cu un prosop, de ţărna ce a aruncat-o pe coştiug, şi în urmă intră în casă. Aice preotul şi cei de faţă rnângăe pe familie pentru pierderea suferită. După asta cu toţii iau prânzul pentru sufletul mortului, pe când în aceiaş vreme se ospătează şi săracii. Amintim aice un proverb armenesc : „inimei arse, rnăngăierea-i fleac”; în original cu o expresie şi mai drastică, după obiceiul oriental.

A doua zi dimineaţă familia cea mai apropiată merge cu preotul şi dascălii la cimitir, de sfinţeşte mormântul. La patruzeci de zile se mai face încă odată sfinţirea mormântului, şi totodată se trimite la toate rudele-şi la săraci colaci şi corabiele, etc. în pomenirea defunctului.

Cu aceasta se sfârşeşte ceremonialul mortuar. O des-gropare a osemintelor nu se mai pomeneşte la ei.

In toţi anii însă, la onomastica defunctului, se repetă sfinţirea mormântului cu pompa obişnuită, împărţindu-se întru amintirea lui, lumânări de ceară ce se aprind în biserică.

Văduva îşi jăleşte soţul vreme de un an de zile. De obiceiu în tot restul vieţii, ea nu mai îmbracă decât haine negre, afară numai dacă s’ar mărita.

Armenii nu obişnuesc să-şi îngroape morţii în ziua de luni, crezând că dacă ar face-o, apoi ar trebui să urmeze în toate zilele săptămânei aceleia, una sau mai multe înmormântări.”

 

Din cele relatate mai sus observăm că obiceiurile prilejuite de înmormântare variază de la un loc la altul în funcție de obiceiurile locului. Astfel, în zonele călduroase ale Anatoliei, vedem că înmormântarea are loc în aceeași zi a decesului sau a doua zi, aceasta, desigur, din cauza temperaturilor ridicate care nu permit păstrarea în casă sau în biserică a trupului celui decedat mai mult de o zi.

Unul dintre obiceiurile de cele mai importante ale armenilor, madagh-ul, se întâlnește foarte rar în afara Armeniei. Madagh, care înseamnă sacrificiu, este un obicei precreștin adoptat în practica bisericească și constă în sfințirea sării cu care se va găti un animal care va fi servit sau împărțit la masa de parastas și sfințirea mesei de parastas în sine, întru pomenirea celui decedat. Madagh-ul se mai oficiază și ca urmare a unei slujbe de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul dat. Dacă în păgânism animalul era sfințit înainte de sacrificiu, slujba religioasă creștină constă în sfințirea sării cu care se gătește animalul sacrificat. În România, datorită acestui obicei, armenii au fost socotiți păgâni, neînțelegându-se faptul că nu este vorba de un sacrificiu animal, ci de sfințirea bucatelor de împărțit celor aflați în nevoie.

Probabil datorită temerii de a nu fi asociați cu păgânii, armenii au încetat a mai sacrifica animale pentru mesele de parastas sau mesele de mulțumire sau de împlinire a undei dorinți. În ziua de astăzi, madah-ul este asociat greșit cu masa de hram a bisericii, cu o agapă frățească. Bucatele mesei de hram ar trebui împărțite pentru sufletele ctitorilor și binefăcătorilor acelei biserici, pentru odihna sufletelor preoților și diaconilor care au slujit în respectiva biserică precum și pentru mântuirea celor prezenți, așa cum este scris și în rugăciunea de sfințire a mesei de madagh:

„… trimite în acest ceas, Bunule și Preamilostive Dumnezeule, celor care își pleacă în fața ta genunchiul inimii și ne uităm la Facerea Ta de bine, harul A-Tot-Puternicului Tău Duh Sfânt asupra mesei acesteia, și binecuvântează cu mila Ta pâinea aceasta și vinul acesta, care din bunătatea Ta le întindem în fața Ta, Doamne care nu duci lipsă de nimic, în amintirea sufletelor celor care au adormit cu credința în Tine. Și dăruiește tuturor care se înfruptă din acestea mântuire, sănătate în viață și iertarea păcatelor.”

Singurul loc unde madah-ul și sarea sunt sfințite după canoanele bisericii este cel al sărbătorii de la Mănăstirea Hagigadar dar și aici, pentru marea parte a celor care participă la slujbă, înțelesul este neclar.

Multe alte obiceiuri sunt adoptate în datinile înmormântării, obiceiuri care nu au legătura cu slujba religioasă în sine, astfel întâlnim obiceiul de a arunca bani la răspântii și în sicriu, de a da găleți cu apă groparilor, de a da un cocoș peste groapă groparilor, de a face dar de lenjerie de pat (plapumă, cearșaf, pernă, etc.), de a împărți prosoape, colaci de un anumite fel și mărimi, de a întinde pânze la răspântii, etc.

Desigur că unele dintre aceste obiceiuri își au obârșia în vechile practici păgâne, cutume care nu au putut fi îndepărtate din conștientul credincioșilor. Unul dintre aceste obiceiuri, aruncarea banilor în groapă și la răspântii de drumuri, obicei provenit din mitologie, nu este altceva decât plata luntrașului Charon  sau Caron.

Iată ce este necesar în legătură cu rânduiala înmormântării:

1.     În primul rând cel aflat pe patul de moarte trebuie spovedit și împărtășit. Asta în cazul în care este conștient. De aceea credincioșii trebuie să fie mereu pregătiți pentru pasul acesta firesc care este moartea. Spovedania și împărtășania sunt taine de care toți trebuie să ne bucurăm cât mai mult atunci când suntem în putere deoarece nimeni nu știe ceasul din urmă;

2.     La slujba de înmormântare în Biserica Apostolică și Ortodoxă Armeană sunt necesare doar lumânările;

3.     Trebuie oficiate cele trei părți ale slujbei de înmormântare: de acasă, de la biserică și de la groapă;

4.     În prima zi și a doua zi după înmormântare se face slujba de Aicuț, o slujbă specială de parastas care se face la mormânt;

5.     Se oficiază slujba de șapte zile de la înmormântare;

6.     Se oficiază slujba de 40 de zile de la înmormântare;

7.     Se oficiază slujba de un an de la înmormântare.

8.     După trecerea primului an se fac slujbe de sfințire a mormintelor în zilele morților;

9.     Celelalte slujbe simple de parastas se pot face ori de câte ori se dorește cu excepția slujbei de parastas la mormânt în zilele de mare sărbătoare Domnească;

 

În decursul celor 40 de zile nu se oficiază slujbele de sfințire a mormintelor care se fac în Ziua Morților și nu se cântă „Hristos a Înviat!” dacă această perioadă întâlnește perioada de la Paște până la Înălțare.

Masa de parastas nu este o obligație. Masa de parastas nu este dată pentru ca cel decedat să se sature iar hainele ce se sfințesc și se împart, nu „îmbracă” pe cel plecat dintre noi, așa cum greșit este înțeles. Mesele de parastas sau „împărțeala” și hainele se dau celor aflați în nevoie deoarece rugăciunea acestora pentru sufletul celui decedat este bine primită de către Dumnezeu. În mod greșit familia celui decedat se limitează la a da o masă de parastas celor apropiați și uită de cei aflați în nevoie.

Pr. Ezras Bogdan

 

 

 

  • 69
  •