Redactor

Mesajul Excelenţei Sale, domnul HAMLET GASPARIAN, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Armenia în România Bucureşti, 24 aprilie 2011

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Dragi prieteni,

Vreau să încep prin a le mulţumi tuturor celor care astăzi aduc un omagiu memoriei strămoşilor noştri atît aici, în România, cît şi în întreaga lume. Le mulţumesc tuturor popoarelor şi ţărilor prietene care, în zilele nenorocirilor din 1915, le-au acordat azil supravieţuitorilor, fapt datorită căruia viaţa armenească dăinuie şi astăzi. Le sîntem veşnic recunoscători. Le mulţumesc tuturor popoarelor şi ţărilor prietene, oamenilor politici şi intelectualilor ce astăzi, alături de noi, îşi fac auzit glasul de protest, condamnînd această crimă împotriva umanităţii şi cerînd dreptate.

Astăzi ne plecăm în amintirea milioanelor de martiri, printre care sînt şi mii de greci, siriaci, arabi şi kurzi, ce în acele zile cumplite au fost persecutaţi şi au pierit alături de noi. Ne plecăm în amintirea bunicilor şi părinţilor noştri prin a căror muncă cinstită prospera ţara noastră, a tinerilor ce abia păşeau în viaţă, a adolescenţilor şi copiilor nevinovaţi ai căror ochi erau încă plini de speranţe. Ne plecăm în amintirea marilor noştri oameni de litere, de artă, de ştiinţă, în amintirea liderilor noştri naţionali, politici şi spirituali, ce ar fi trebuit să ridice societatea armenească şi să ducă poporul nostru spre împlinirea aspiraţiilor sale naţionale şi spre un viitor mai bun.

Pierderea a milioane de vieţi a fost o lovitură cumplită pentru poporul armean, o catastrofă demografică ale cărei urmări se simt şi astăzi. Dar catastrofa nu s-a limitat la pierderile umane. Urmările sale au fost devastatoare pentru viitorul poporului armean. Nu numai că au fost pierdute milioane de vieţi omeneşti, dar – ceea ce este şi mai ireparabil – a fost distrusă şi risipită însăşi societatea armenească, a fost nimicită civilizaţia armeană creată pe propriul teritoriu de-a lungul mileniilor, au fost şterse pe vecie de pe suprafaţa pămîntului mii de localităţi, biserici, şcoli. În deceniile ce au urmat genocidului, pe teritoriile istorice armeneşti a fost ştearsă însăşi urma armenilor, de parcă nicicînd acolo nu ar fi trăit armeni. Astfel, a fost nimicit nu numai trecutul şi prezentul poporului armean, ci şi amenintat viitorul. Într-adevăr, era greu de întocmit şi realizat planul unui genocid mai “desăvîrşit”.

Acesta a constituit o puternică lovitură psihică pentru supravieţuitorii ce îşi pierduseră rudele – mamă, tată, frate, soră, copii –, mai ales pentru sutele de mii de orfani ce nu au cunoscut dragostea şi mîngîierea părintească, ce şi-au pierdut rădăcinile, şi-au uitat limba maternă şi chiar propriul nume, şi din care o parte s-au turcizat sau kurdizat, pentru a supravieţui.

Cea mai mare pierdere în timpul primului război mondial a suferit-o poporul armean, fapt care, din păcate pînă astăzi, din motive şi pe pretexte geo-politice şi ideologice, nu a fost înregistrat cum se cuvine în politologia şi istoriografia mondială. Mărturia grăitoare a acestui fapt este tabu-ul ce există şi astăzi în cercurile politice internaţionale în jurul acestei chestiuni, precum şi evitarea introducerii în manualele şcolare a acestei cumplite tragedii. Se aduc cifre despre pierderile umane din primul război mondial care nu amintesc nimic despre armeni, de parcă acei un milion şi jumătate de oameni nici nu au existat sau de parcă toate acestea s-ar fi întîmplat în cine ştie ce loc necunoscut, în depărtări obscure în timp şi spaţiu. Întrebaţi orice şcolar ce anume ştie despre aceste evenimente şi vă veţi convinge.

În situaţia în care se rupsese o importantă verigă din lanţul istoriei şi civilizaţiei universale: pe aceste teritorii se formase din antichitate un stat, se dezvoltaseră economia, meşteşugurile, arta, cultura şi ştiinţa ce îmbogăţiseră tezaurul patrimoniului universal, de care au fost influenţate şi pe care l-au influenţat. Aşadar, aceasta este o pierdere nu numai pentru poporul armean, ci pentru omenire. Prin urmare, chestiunea genocidului îi priveşte nu doar pe armeni, ci priveşte întreaga omenire.

Uneori chiar şi prietenii noştri ne îndeamnă să uităm trecutul şi să privim spre viitor. La prima vedere pare un îndemn just, dacă nu ar avea subtext politic. Desigur, din punct de vedere psihologic probabil că este benefică eliberarea de sub amintirea apăsătoare. Dar sînt oare acestea numai amintiri a căror risipire ar fi treaba psihologului sau a psihiatrului?

Din păcate realitatea de astăzi nu este atît de simplă. Urmaşii victimelor, rispiţi în întreaga lume, s-au lovit şi se lovesc nu numai de memoria familială şi naţională. Pentru oamenii căzuţi în mizerie, ce în ţara lor pierduseră totul, casa, avutul, ce fuseseră prădaţi şi supuşi caznelor nemaiauzite pe drumul exilului, decenii la rînd a fost o mare problemă restabilirea echilibrului psihic, integrarea în ţări străine, dobîndirea drepturilor egale civile, de muncă şi sociale. Să ne amintim faptul că la o jumătate de secol de la Genocid încă mulţi dintre armenii refugiaţi în diverse ţări, bunicii şi părinţii voştri, erau consideraţi apatrizi şi purtau paşapoarte Nansen. Erau, aşadar, lipsiţi de drepturi egale. Pentru păstrarea credinţei, limbii, culturii şi tradiţiilor propri – ceea ce constituie cele mai elementare drepturi ale omului – ei au depus şi depun eforturi inimaginabile, fără ajutor de stat. Ei poartă o luptă disperată împotriva înstrăinării care este astăzi cel mai mare duşman al identităţii armeneşti. Chiar şi într-o ţară cu condiţii atît de favorabile, cum este România, unde există tradiţii seculare de convieţuire cu armenii şi unde statul alocă mijloace importante pentru păstrarea identităţii naţionale, înstrăinarea răreşte în fiecare zi rîndurile armenilor. Întrebaţi-i pe tinerii adunaţi aici, şi nu numai pe ei, cîţi mai ştiu armeneşte?

Limba armeană occidentală, una din cele mai vechi şi bogate limbi din familia indo-europeană, ce prezintă un mare interes ştiinţific şi de civilizaţie, în care s-a creat un uriaş patrimoniu literar, lipsită fiind de mediul natural al dezvoltării sale se află astăzi în pragul dispariţiei.

Dar pentru armeni nici măcar integrarea în societăţile locale nu este o garanţie totală. În urma experienţei istorice amare, armenii sînt sensibili în faţă oricărei ameninţări şi orice motiv de îngrijorare din ţările unde s-au stabilit îi împinge să apuce din nou pe drumul exilului, cu toate greutăţile şi problemele ce le presupune acest lucru. Să ne amintim de situaţia creată după cel de al doilea război mondial aici, în România, în Bulgaria vecină şi în alte ţări europene, cînd zeci de mii de armeni au emigrat în ţări şi mai îndepărtate. Să ne amintim de conflictul arabo-israelian, de războiul dintre Iran şi Irak, de ultimele evenimente din Irak, în urma cărora s-au rărit comunităţile armene locale.

Traiul în Diasporă şi păstrarea identităţii armeneşti este o luptă cotidiană, este o luptă chiar şi în cele mai democratice ţări. Priviţi numai ce mijloace cheltuiesc şi ce efort depun armenii din Statele Unite şi Franţa şi ce greutăţi întîmpină uneori.

E prea simplu să considerăm toate acestea ca fiind doar amintire, deşi dreptul la memorie, fie ea colectivă sau individuală, face parte din drepturile inalienabile ale omului şi este caracteristic tuturor popoarelor sau societăţilor şi, în general, întregii omeniri.

Genocidul a dat o lovitură fatală şi celeilalte părţi a Armeniei, Armeniei Orientale ce se afla sub administraţie rusească, viitoarei Republici a Armeniei. Și aceste teritorii au fost teatrul operaţiunilor militare din primul război mondial, populaţia lor suportînd întreaga povară a războiului şi fiind, la rîndul ei, supusă deportărilor şi masacrelor. Iar în perioada 1918-1920, prima Republică a Armeniei a fost supusă agresiunii militare directe a kemaliştilor şi, în urma mîrşavului pact turco-bolşevic, a pierdut teritorii importante. Toate problemele pe care le avem astăzi cu vecinii sînt urmarea Genocidului, a agresiunii kemaliste şi a nedreptului pact turco-bolşevic.

O importantă parte a populaţiei Armeniei de astăzi este formată din urmaşii victimelor Genocidului, fiind, aşadar, deosebit de sensibilă faţă de dreptatea istorică şi drepturile încălcate ale poporului nostru. Mulţi dintre părinţii noştri şi-au dat obştescul sfîrşit privind dincolo de Ararat, unde îşi abandonaseră casele, aşezările şi amintirile, fără drept de a se întoarce acolo. În Armenia s-au succedat generaţii cu sufletul plin de amărăciune şi de tristeţea cumplitei pierderi. Aşa cum vorbeaţi aici în şoaptă despre marea nenorocire, atît de magistral descrisă în cartea lui Varujan Vosganian, decenii la rînd în Armenia nu aveai voie nici măcar să te gîndeşti la acest lucru, altfel erai deportat de îndată în Siberia. Cîţi şi mai cîţi au putrezit în gulaguri şi închisori, chiar şi pînă în anii ’80 !

Astăzi frontierele sînt închise. Această blocadă este nu numai o izolare fizică, ci reprezintă o împiedicare a accesului la trecutul, valorile şi amintirile noastre. Iată cel mai simplu exemplu: cînd învaţă istoria propriului popor, şcolarul armean nu poate vizita locurile în care s-au petrecut evenimentele istorice, nu poate vedea monumentele lăsate de strămoşii săi, nu poate să comunice cu aceste valori pentru a se dezvolta pe deplin şi a deveni o personalitate completă.

Astăzi vorbim pe jumătate în şoaptă şi cel mai des tăcem prudent în legătură cu aceste drepturi elementare, întrucît acestea zgîrie auzul unora şi deranjează auditoriul internaţional. De cealaltă parte ni se servesc una-două manifestări teatrale sau, vezi Doamne, o propunere de funcţie oficială în stat făcută unui etnic armean ni se serveşte drept manifestare supremă de bunăvoinţă şi toleranţă.

Dar chestiunea nu se pune numai în acest plan. Astăzi deja de douăzeci de ani se duce o politică planificată împotriva Republicii Armenia, ceea ce se concretizează prin blocada impusă Armeniei, izolarea economică, discreditarea în cadrul organizaţiilor internaţionale, exercitarea de presiuni asupra voinţei poporului nostru pentru ca acesta să renunţe la a-şi apăra drepturile. Cea mai periculoasă este inflamarea şi răspîndirea propagandei armenofobe, răstălmăcirea istoriei şi a realităţii, negaţionismul, fapt care, avînd în vedere capacităţile uriaşe ale acelui stat, precum şi lipsa actuală de informare a societăţilor în legătură cu realitatea, vă imaginaţi ce daune produce şi ce ameninţare reprezintă pentru securitatea poporului nostru, pentru însăşi existenţa noastră, pentru viabilitatea ţării noastre.

Deşi este îndreptată nemijlocit împotriva noastră, această ameninţare reprezintă un pericol pentru întreaga regiune şi lume. Întrucît, în lumea de astăzi, politica dusă de pe poziţii de forţă – politică ce a fost şi este permanent dusă împotriva noastră, cu nesocotirea şi încălcarea drepturilor poporului armean – nu poate nici soluţiona contradicţiile dintre noi, nici garanta securitatea cuiva.

Masacrele începute la sfîrşitul secolului 19 şi continuate cu Genocidul din 1915, puse la cale de sultanul Abdul Hamid şi de Junii Turci, urmăreau să priveze poporul armean de dreptul de a trăi liber şi de a se guverna pe teritoriul său, iar agresiunea kemalistă din 1918-1920 împotriva Republicii Armenia urmărea zădărnicirea înfiinţării statului armean şi a revenirii armenilor în patria lor istorică ce le-a fost promisă prin tratatul de la Sèvres.

Amputarea Armeniei prin tratatele de la Moscova şi Kars din 1921, legile adoptate de Republica Turcia în 1923 şi 1927 privind confiscarea bunurilor armenilor deportaţi, interdicţia revenirii armenilor şi lipsirea acestora de cetăţenie, eliminarea constantă în deceniile ce au urmat a dovezilor prezenţei armenilor pe teritoriile istorice armeneşti, precum şi politica negaţionistă dusă şi astăzi au drept scop închiderea definitivă a Chestiunii Armene.

Acesta este tristul rezultat al politicii duse de statele şi guvernele turce succesive. După cum puteţi constata, în realitate această politică nu s-a schmbat nici astăzi. Turcia îşi neagă trecutul şi crima comisă împotriva poporului armean, lansează o campanie anti-armenească la nivel internaţional, exercită presiuni economice şi politice împotriva Republicii Armenia frînîndu-i dezvoltarea şi ameninţîndu-i securitatea, adică ameninţîndu-i însăşi existenţa ca stat.

Care este soluţia? În opinia comunităţii internaţionale, este revizuirea de către Turcia a trecutului său şi împăcarea cu armenii, pe calea stabilirii relaţiilor diplomatice cu Armenia şi a deschiderii graniţelor. Dar chiar şi acest minim pas, ce putea deschide calea împăcării viitoare şi stabilirii unei păci stabile în regiune, nu este făcut, în ciuda înţelegerii şi a semnăturilor puse pe documente.

Mai mult, în văzul opiniei publice internaţionale, se distorsionează litera şi spiritul înţelegerilor, se pun condiţii prealabile inacceptabile şi irealizabile ce complică şi mai mult situaţia şi închid porţile în faţa unui acord.

Pe de altă parte, Ankara exercită presiuni şi recurge la şantaj împotriva tuturor acelor state care recunosc şi condamnă Genocidul Armean. Iar aici nu se dă înapoi de la următorul tertip: chipurile aceste recunoaşteri împiedică reglementarea relaţiilor cu Armenia. În realitate, creînd o iluzie a reglementării relaţiilor cu Armenia, Ankara aruncă praf în ochii comunităţii internaţionale. Aceasta nu şi-a schimbat în străfunduri atitudinea faţă de poporul armean şi faţă de Armenia, pur şi simplu vremurile s-au schimbat, iar diplomaţia turcă îşi înnoieşte fardul.

Aşadar, atitudinea responsabilă a comunităţii internaţionale faţă de chestiunea recunoaşterii Genocidului Armean, protestul societăţilor democratice şi al intelectualilor împotriva acestei crime imprescriptibile, revolta şi revendicarea crescîndă pe zi ce trece a diverselor pături ale societăţii turce, a intelectualilor şi forţelor politice turce faţă de propriile autorităţi reprezintă singura cale ca guvernul turc să fie obligat să pună capăt acestei politici lipsite de perspectivă, să închidă acest capitol ruşinos şi să încerce să construiască un viitor mai bun cu vecina sa, Armenia. ***

  •  
  •