Mihai Stepan Cazazian

Cuvântul PS Episcop Datev Hagopian / Cu ocazia zilei de 24 aprilie 2015

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

DatevÎn numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin

“Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să-l piardă în ghenă.” (Matei 10;28)

Iubiți credincioși,

În aceste zile ce urmează Praznicului Învierii lui Hristos poporul armean din întreaga lume și aproape întreaga omenire comemorează un secol de la Genocidul armenilor. Ziua de 24 aprilie a anului 1915 va rămâne veșnic în istoria poporului armean ca o zi a cărei amintire nu poate fi ștearsă. O dată de neuitat! În urmă cu o sută de ani un popor pașnic, creator, nevinovat, a fost supus celor mai groaznice persecuții, fiind prigonit, deportat, masacrat, dorindu-se exterminarea sa. Mai mult de 1.500.000 armeni și-au aflat sfarșitul în acest genocid, iar prin acesta teritoriul Armeniei Apusene a ramas pustiu, populația armeană care traia acolo de mii de ani fiind deportată și exterminată. A fost masacrat făra nici o milă poporul care trăia de milenii pe pamantul Edenului, oameni nevinovați care, precum pruncii din Betleem au fost măcelăriți cu cruzime în numele răului și al unor planuri neomenești. S-a văzut din nou cum ființa umană, omul cel chemat spre desăvârșire, calca în picioare mareția realității de a fi fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu si alege să-și ucidă semenii, devenind făptuitorul acestei cumplite tragedii. Genocidul căruia i-au căzut victime mai mult de 1,5 milioane de armeni a provocat nu doar vărsare de sânge nevinovat; a provocat în același timp imense pierderi materiale, teritoriale, culturale.

Prin deportarea și exterminarea populației armene din Armenia apuseană a fost pustiit un teritoriu înfloritor până atunci, plin de viața, datorită trudei și spiritului creator al celor care l-au locuit.

Genocidul a început prin arestarea, deportarea și asasinarea personalităților armene din Constantinopol, intelectualitatea armeană, reprezentanți ai ideii de luptă pentru păstrarea identității naționale și apărarea drepturilor unui popor. Reprezentanții clerului armean, preoți și înalți ierarhi, au avut aceeași soartă, pașind cu demnitate pe drumul Golgotei alături de cei pe care-I păstoreau. Mintea și spiritul unui popor au fost lovite pentru a putea sfărâma întregul, trupul.

Făptuitorii genocidului au continuat să lovească, spre a distruge istoria și cultura unui popor. Biserici, mănăstiri, școli au fost arse, jefuite, distruse. Totul a devenit un morman de ruine. Bunuri neprețuite ale culturii armene și universale au disparut. Se înfăptui un rău ce nu va mai putea fi reparat, iar totul se desfăsura conform unui plan minuțios ticluit ce avea două scopuri evidente.

Primul era ca o data cu exterminarea armenilor să fie șterse toate dovezile ce puteau proba existența lor pe teritoriul patriei istorice.

Cel de-al doilea scop era dobândirea averii populației armene, îmbogățirea personală și alimentarea vistieriei imperiului, prin jefuirea tuturor celor deportați și exterminați.

Este evident faptul că pe teritoriul Armeniei Apusene, în zonele unde populația armeană a fost exterminată în totalitate, au fost distruse și dovezile existenței acesteia. În alte regiuni însă, populația armeană mai unită, organizată, s-a opus cu dârzenie înfăptuirii planurilor de deportare și exterminare, nădăjduind și în sprijinul pe care l-ar putea primi din partea armatelor ruse și franceze. Rezultatul acestor mișcări de rezistență a fost simțit nu doar în împiedicarea planurilor de exterminare, dar și în salvarea multor bunuri materiale, a multor dovezi cu o importanță deosebită pentru probarea adevarului istoric.

Un singur exemplu este suficient pentru a dovedi rezultatul acestor mișcări de rezistențăa. Doar în regiunea Vasburakan, în zona orașului Van,au fost salvate mai mult de 2000 manuscrise. O salvare miraculoasă, dar ce apare doar ca o picatură de apă în oceanul pierderilor și distrugerilor pricinuite de acest genocid.

În spirjinul acestei ultime afirmații iata, iubiți credincioși, o dovadă de netăgădui! Înainte de anul 1915 au fost inventariate și catalogate toate bunurile bisericilor și manăstirilor armenești,incluzând și descrierea amanunțită a impresionantei averi de manuscrise.

Comparând aceste date cu lista manuscriselor salvate (ce se păstrează astăzi în Biblioteca de Manuscrise Sf. M. Mastot din Erevan precum și în proprietatea diverșilor colecționari din întreaga lume) rămânem uimiți de numarul mare de manuscrise distruse, arse, dispărute. Doar în regiunea Vasburakan se aflau înainte de 1915 mai mult de 10000 manuscrise din care au fost salvate doar 2000. O pierdere imensă pentru istoria și cultura armeană, un adevarat genocid cultural. Cine și în ce calitate s-a autoîndreptățit să lovească istoria și cultura, să distrugă ceea ce era bunul întregii omeniri?

Precum afirma armenologul Hagop Osagan “Timpul a fost focul mistuitor al culturii armene”. De-alungul secolelor, în focarul alimentat și întreținut de loviturile care se succedau, a fost aruncată în flăcări și cultura armeană. Doar prin stradania și sacrificiile poporului armean s-a reușit salvarea unor valori deosebite, care, altfel ar fi devenit cenușă. Istoria salvării acestor valori culturale, a manuscriselor, ar putea deveni pentru fiecare caz în parte subiect al unei adevarate opera literare.

În manuscrisele armenești din evul mediu sunt amintite deseori fapte uimitoare. Credincioșii armeni ce și-au sacrificat întreaga avere, de multe ori au renunțat la tot, chiar și la ultimele rezerve de alimente pentru a salva sau răscumpăra manuscrisele iubite. La fel s-a întâmplat și în 1915, anul deportării populației armene. Nu poate fi uitat cazul locuitorilor armeni din orașul Mus care, cu eforturi de nedescris au cărat pe umerii lor ușile sculptate în lemn ale mănăstirii armenești din zona, mănăstire închinată Sf. Apostoli. Aceste uși au fost astfel duse pe umerii credincioșilor până la Sf. Ecimiadzin, avânduse astfel în păstrare la Muzeul National din Erevan. Acest simbol al iubirii credincioșilor armeni fața de biserica lor se regăsește astăzi în imaginea ușilor metalice ale Bibliotecii de Manuscrise din Erevan,acestea fiind o copie fidelă a celor purtate pe drumul plin de cazne al armenilor din Mus. Ușile unei mănăstiri devenite porți trainice ale pășirii spre nemurire!

Nu putem uita nici povestea manuscrisului din Mus, manuscris cu dimensiuni apreciabile. Datorită greutății a fost tăiat în două bucați,fragmente ce au ajuns la Sf. Ecimiadzin purtate cu mare grija și deosebit efort pe umerii a două femei refugiate. Au renunțat la tot pentru a salva ce era mai de preț sufletului lor! Era rodul trudei stramoșilor lor,cuvântul lor de învățături, era istoria lor, credința, viața…viața în Hristos.

În anii acestor sângeroase evenimente biserica armeană avea pe scaunul patriarhal , ca urmaș al Sf Grigore Luminătorul, un ales al neamului numit Kevork…Kevork al V-lea Sureniant, Catolicos numit și “Cel plin de durere”. Ce vremuri, ce încercari, ce dureri! Dăruitul arhipăstor și-a dus crucea în durere pentru fiii săi, purtându-le de grija, stăruind pentru adăpostirea refugiaților, a orfanilor, pentru salvarea lor. Nu a trecut cu vederea nici importanța salvării bunurilor aparținând istoriei, culturii, bisericii armene. Mare parte din bunurile salvate și-au aflat locul sfânt de păstrare în patria mamă datorită strădăniilor și uneori chiar jertfei celor însărcinați cu salvarea lor.

S-a salvat tot ce s-a putut. Multe valori au disparut. Zidurile bisericilor și mănăstirilor au fost dărâmate, ascunzătorile aflate, totul a fost jefuit, vândut…iar în multe cazuri focului i-au fost încredințate cele considerate nefolositoare! Și iată, dragii mei, spun din nou,cine și în numele cui poate să facă așa ceva? Cine are dreptul să facă așa?

Multe dintre aceste valori au fost vândute la Constantinopol sau în Europa.

Armenologul german Y. Markwart marturisea că a cumpărat câteva manuscrise armenețti scoase la vânzare de un ofițer turc. Le-a cumpărat spre a le salva! Manuscrisele au fost apoi donate bibliotecii congregației Makhitariste din Viena. Multe valori ale culturii armene au fost salvate în acest mod, însă mult mai multe au dispărut. Valori inestimabile ale istoriei și culturii armene, mărturii despre trecut,scrieri unice ca valoare pentru istoria stiinței, medicinei, filozofiei,I storiei…toate pierdute fără posibilitatea de a le reface. Există oare ceva mai cumplit? Poate oare cineva să repare? Au dispărut pentru vecie, multe dintre ele arse, spre a încalzi trupurile unor nemiloși călăi,trupuri pătate de sângele nevinovaților armeni. Multe dintre aceste valori și-au găsit adăpost în țările în care și-au aflat mântuirea și refugiații armeni,țari între care amintim cu recunostință și România. Aceste țări au fost oaze aducătoare de viață pentru refugiații armeni, oaze mântuitoare pentru bunurile pe care aceștia le purtau cu sfințenie, spre dăinuirea istorie și veșnicia demnității unui popor.

Catolicosul Karekin Hovsepiant referindu-se la aceste tragice momente scria: “Tezaure de neprețuit ale poporului armean pe care nimic nu le-a distrus până acum, au fost distruse de guvernarea unor fanatici precum Enver si Taleat, cu o cruzime în fața căreia pălește chiar barbaria vandalilor și a nemilosului Atilla. Au fost distruse mii de manuscrise, zeci de mii de volume…în toate acestea trăiau spiritul armean, credința acestui popor, cultura, arta,sufletul…era viața unui popor ales a fi martirizat, nimicit, exterminat”.

În timpul acestei tragedii mai mult de 500 000 armeni au emigrat, peste 200 000 au fost islamizați, au fost închise mai mult de 1500 școli, iar 2350 biserici și mănăstiri au fost dărâmate și incendiate. 66 orașe și 2500 sate au fost distruse. În întreg Imperiul Otoman, între anii 1894-1922, au fost exterminați sau au dispărut mai mult de 2 640 000 armeni.

Au trecut 100 ani. Armenii din întreaga lume, sute de organizații internaționale și social-politice au ridicat problema genocidului, luptând pentru recunoașterea acestuia,pentru adevăr și dreptate. În această luptă Biserica Apostolică Armeană a avut și are un rol foarte important. Datorită implicării Bisericii Apostolice Armene, numeroase organizații religioase și-au alăturat eforturile luptei pentru condamnarea genocidului. O însemnătate covârșitoare are și participarea Consiliului Ecumenic Mondial al bisericilor, care, prin rezoluția adoptată în 1983, apoi reconfirmată în 1989, recunoaște dreptul armenilor din diaspora de a se întoarce pe pământul patriei strămoșilor lor.

Tot Consiliul Ecumenic Mondial a ridicat problema necesității recunoașterii imediate pe plan internațional a genocidului.

În 1984 Consiliul Ecumenic Mondial a editat documentul numit “Armenia, o tragedie care continuă”, venind din nou în sprijinul eforturilor depuse pentru recunoașterea și condamnarea genocidului. În cadrul Consiliului Ecumenic  Mondial, comitetul pentru probleme internațional a înaintat ONU-comitetulul pentru drepturile omului, problema recunoașterii genocidului armean.

In anul 2005, în cadrul ședinței comitetului de conducere al Consiliului Ecumenic Mondial s-a reformat ca “din punctul de vedere al lumii creștine calea spre dreptate și armonie este condiționată și impune totodată recunoașterea răului făcut, a păcatului comis, ca un prim pas spre iertare și spre vindecarea urmărilor acestor crime. Iertare care nu înseamnă uitare, ci reanalizarea celor făptuite, înseamnă dreptate, respect față de drepturile omului, înseamnă un nou mod de abordare a problemei din partea urmașilor celor implicați ,,călai sau victim”. Tot în anul 2005 Consiliul Ecumenic Mondial și prezidențial acestuia au lansat un apel tuturor bisericilor membre pentru a accepta ca ziua de 24 aprilie să devină zi de comemorare a genocidului din 1915. Un apel a fost adresat și guvernului Turciei, pentru a accepta dialogul cu reprezentanții Armeniei, menționându-se în apel că acest dialog poate conduce la un rezultat doar prin conștientizarea și acceptarea crimelor comise precum și prin promovarea adevărului.

Cu puțin timp în urma un eveniment epocal a avut loc la Vatican,unde Conducătorul Bisericii Romano- Catolice, Sanctitatea Sa Francisc I a oficiat Sfânta Liturghie în memoria victimelor genocidului din 1915, condamnând crimele înfăptuite .

Un alt eveniment de seama s-a petrecut ieri ,23 aprilie, la Sf. Ecimiadzin, unde a avut loc slujba de canonizare a celor care în urmă cu un secol s-au jertfit pentru patrie ți pentru credință. La acest eveniment au participat numeroase personalități politice și religioase, șefi de stat și de guverne, precum și reprezentanși a numeroase organizații.

Prin canonizare, nevinovații care au pierit în timpul genocidului se alatură sfinților,imbracând straiele luminoase ale mijlocitorilor cerești care viețuiesc veșnic alături de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spunea: ”dacă am murit alături de Hristos, vom trăi alături de El, iar dacă vom răbda, vom împărați împreună cu El”.

De-a lungul istoriei poporul armean a purtat mereu crucea iubirii lui Hristos. Genocidul a fost pentru poporul nostru drumul crucii, drumul caznelor mântuitoare. Strămoșii nostrii nevinovați au pășit pe calea Golgotei, bătuți, batjocoriți, răniți. Au suportat rănile pe care și le-ar fi dorit să fie pricinuite de lancea sfințită cu sângele Mântuitorului! Au devenit jertfe fără morminte, oseminte risipite în nisipurile deșertului, dar au înviat astăzi devenind trup din lumina și duh. Iată, astăzi s-au împlinit cele scrise în Scriptura: ”Deșteaptă-te, cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos” (Efes 5;14). Astăzi întreg poporul armean poate rosti cu glas puternic: ”Unde  îți este moarte biruință? Unde îți este moarte boldul tău?” (I Corint 15;54). Astăzi s-au împlinit și cuvintele Scripturii: ”Cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor crește aripi ca ale vulturului; vor alerga și nu vor slei  puterea, vor merge și nu vor obosi.”(Isaia 40;31). Și din nou putem spune că s-au adeverit cuvintele  Sfintei Evanghelii: ”nu vă temeți de cei ce ucid trupul iar sufletul nu pot să-l ucidă!”. Ei sânt vii, mijlocitori pentru noi,fiind alături de îngeri și cântând împreună cu oștile cerești “ sfânt,sfânt,sfânt este Domnul Savaoț, plin este tot pământul de slava Lui.” (Isaia6;3)

Canonizarea victimelor nevinovate ale genocidului este o chemare pentru noi toți, pentru fiecare dintre noi spre a conștientiza, aprecia și valorifica misiunea noastră de a trăi ca adevarat creștin armean, dăruit și dăruind nației noastre și lui Dumnezeu, stăruind pentru păstrarea credinței și identității naționale, pentru păstrarea valorilor  culturale ale poporului nostru. Cei canonizați ieri ne-au arătat  modelul adevăratului creștin armean.Prin sângiuirea lor au devenit mijlocitori către Dumnezeu, rămânând pururi rugători pentru noi, pentru poporul armean din întreaga lume și pentru patria noastră.

Fie ca Bunul Dumnezeu să dăruiască dragoste și unitate nației armene, fie ca patria noastră să primească belșug de bine și de mila,  iar noii fii iubitori de Hristos să aducă zâmbet de fericire și încredere în timpurile ce vor veni. Dreapta Atotputernicului să vegheze asupra întregii lumi aducând pace, iubire și bună înțelegere, iar sub lumina iubirii Sale să aflăm veșnic biruitoare dreptatea și adevarul!. Să trudim cu toții ca să nu mai fie vărsat sânge nevinovat, să nu se mai repete groaza genocidului. Iar mijlocirea sfinților noștri martiri să ne umple de bucurie și mândrie, de tărie și încredere în puterea lor! Nimeni și nimic nu poate ucide un popor care crede și știe că murind se învrednicește spre nemurire, spre viață în Hristos!

 Episcop Datev Hagopian   

Întâistătător al Arhiepiscopiei Armene din România

(Traducere de Protoiereu Avedis Mandalian)

  •  
  •