Mihai Stepan Cazazian

CUVÂNTUL LUI HAMLET GASPARIAN, 24 APRILIE 2015, BUCUREȘTI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

AmbasadorAvând în vedere anumite reguli diplomatice, astăzi voi vorbi din poziția personală, nu din cea de Ambasador.

Faptul că a fost Genocidul armean este un adevăr istoric. Încă în mai 1915, printr-o declarație comună, Franța, Marea Britanie și Rusia au denumit acest fapt “crima împotriva umanității și civilizației”. În anul 1919 Curtea Marțială a Turciei a condamnat la moartea în contumacie liderii Junilor Turci care au înfăptuit masacrele împotriva armenilor. Cercurile academice și științifice mondiale prin dovezi incontestabile, și Centrul Internațional pentru Justiție tranzițională au definit acest fapt ca Genocid, iar multe țări și organizații internaționale au recunoscut și condamnat Genocidul, așa cum recent au facut-o Papa Francisc I și Parlamentul European.

Oare de ce guvernele turce – succesori ai Turciei Otomane nu recunosc și chiar neagă genocidul, chiar și comunitatea internațională își arată indiferența și ignoranța în această chestiune? În primul caz motivul tine de responsabilitatea politică și evident și juridică care reiese din aceasta, iar în cel de al doilea caz – probabil vorbim despre conformism politic și diversele interese fața de Turcia modernă.

Uitare, indiferență și ignoranță: iată în ce își pun nădejdea autorii genocidului și negaționiștii acestuia. Acestea sunt baricadele și ascunzătorile lor pentru a scăpa de răspundere. Nu degeaba, înainte de atacarea Poloniei, Hitler le spunea generalilor săi: “Cine își mai amintește astăzi de exterminarea armenilor?”. Într-adevăr, după agitația și protestele internaționale de atunci provocate de masacrarea în masă a armenilor, foarte repede lumea a dat uitării această chestiune. În timp ce armenii deportați de pe pământurile lor de baștină din Armenia occidentală și scăpați de masacre – risipiți în întreaga lume după această cumplită catastrofă – abia își vindecau rănile, Armenia răsăriteană – slăbită de atacurile junilor turci și kemaliștilor, căzută pradă foametei și epidemiilor – cade sub dominația bolșevică și, pentru o lungă perioadă, va fi lipsită de dreptul de a vorbi despre uriașele pierderi ale poporului armean. Războiul rece și ordinea mondială instaurată după cele două războaie mondiale determină eliminarea cu totul a chestiunii armene de pe agenda internațională.

Iată de ce astăzi comunitatea internațională nu este bine informată despre această chestiune sau, chiar dacă știe, știe superficial, și atunci se întreabă: “De ce trebuie dezgropate evenimente vechi de 100 de ani?”. Despre aceasta nu se predă în școli, de parcă ar exista un tabu pe subiectul Genocidului Armean. În analele primului război mondial sunt amintite pierderile umane și materiale ale tuturor popoarelor participante, dar nu se spune nici un cuvânt despre armeni, în situația în care fiecare a 10-a victimă a războiului devastator a fost un armean. Cred că această ignoranță și tăcere este un fel de discriminare față de morți armeni, față de Genocidul armean.

Am condamnat și condamnăm fascismul – căruia i-au căzut victime milioane de evrei, țigani și slavi – și stalinismul – care a provocat atâtea victime și suferințe atâtor popoare. Suntem foarte hotărâți să condamnăm ferm xenofobia și discriminarea în toate formele lor. Vorbim mult despre aceste rele și suntem datori să o facem și să amintim neîncetat despre Holocaust și celelalte crime împotriva umanității care i-au urmat. Dar, de asemenea, chiar și cu destulă întârziere, suntem datori să vorbim despre prima crimă, cea care le-a precedat: Genocidul Armean.

Întrucât, după cum vedeți, nici astăzi nu au încetat persecuțiile împotriva popoarelor, grupurilor etnice și religioase. Astăzi în Irak și Siria sunt deportați, persecutați și masacrați yezdii, kurzii, comunitățile creștine ale asirienilor și armenilor. Aproape pe aceleași teritorii ca acum 100 de ani împotriva armenilor, grecilor și asirienilor și din partea acelorași grupări xenofobe, fasciste și extremiste. Anul trecut i-au alungat pe locuitorii orașului armenesc Kesab din Siria, au jefuit, distrus și pângărit casele și bisericile armenilor, au aruncat în aer capela armeană de la Der Zor, unde erau adunate osemintele armenilor pieriți acum 100 de ani în taberele morții din deșerturile arabe. În urma acestor violențe, astăzi zeci de mii de armeni din Irak și Siria și-au lăsat casele și s-au refugiat în Armenia.

Aceste crime vin să ne spună că nu am învățat cum trebuie lecțiile trecutului. Mult prea repede am lăsat istoriei Genocidul Armean, am uitat ororile petrecute atunci, am rămas indiferenți la durerea armenilor și față de consecințele devastatoare abătute asupra Armeniei și poporului armean, care și astăzi se fac simțite. Prin această indiferență pare că i-am iertat de păcate pe autorii genocidului, liderii junilor turci și adepții lor, și astăzi privim aceste chestiuni de pe poziția relațiilor interesate cu Turcia contemporană.

Nici o națiune, nici un popor nu poate lupta singur împotriva relelor universale. Astfel s-a întâmplat ieri în cazul fascismului, așa se întâmplă astăzi în cazul extremismului radical și al terorismului internațional.

În timp ce din cauza uitării, indiferenței și ignoranței timp de aproape 100 de ani i-am lăsat singuri pe armeni cu adânca lor durere și uriașa pierdere. Acum 100 de ani întreaga populație a Armeniei occidentale a fost deportată și, pe drumul către taberele morții din deșerturile arabe, a pierit aproape cu totul în urma atacurilor organizatiilor speciale, bandelor înarmate, jafurilor, supliciilor, foametei și epidemiilor. Toate bunurile și proprietățile armenilor deportați au fost confiscate de autoritățile junilor turci, iar patrimoniul material și spiritual vechi de mii de ani a fost aproape cu totul nimicit în deceniile următoare. Astăzi în patria istorică a armenilor au rămas doar urmași ai armenilor islamizați cu forța și câteva ruine care amintesc de trecutul armenesc. Astăzi urmașii celor scăpați din genocid sunt risipiți în întreaga lume, lipsiți de drepturi față de patria și moștenirea lor istorică. Astăzi Armenia răsăriteană, înghesuită pe numai o părticică din teritoriile sale istorice, depune uriașe eforturi pentru a supraviețui și a se dezvolta în condițiile blocadei economice și politico-diplomatice impuse de Turcia vecină.

Această situație este intolerabilă și necesită solidaritatea comunității internaționale. Este vorba despre stabilitatea și securitatea nu numai a Armeniei și armenilor, ci și a întregii regiuni a Caucazului de Sud și zonele învecinate. Fără soluționarea acestor chestiuni, fără găsirea unei reconcilieri între Turcia și Armenia, între popoarele turc și armean, este greu de imaginat un viitor sigur chiar și pentru Europa.

Dar, din păcate, guvernele turce succesive au ales tactica negării genocidului și a falsificării faptelor istorice, ceea ce nu duce nicăieri. Profitând de ponderea sa geopolitică și economică în regiune, în mod direct sau prin grupuri de lobby Turcia exercită diferite presiuni la nivel internațional pentru înăbușirea chestiunii Genocidului Armean și ignorarea drepturilor legitime ale poporului armean. Practic, Turcia dictează propriile reguli în relațiile internaționale, iar față de Armenia și de armeni adoptă o poziție de prevalență a forței și de ireversibilitate a faît accompli.

Pentru noi, ca țară fidelă principiilor relațiilor internaționale și valorilor universale, aceste condiții sunt inacceptabile. Republica Armenia – care îi reprezintă nu numai pe cetățenii Armeniei, dar care are și o datorie istorică și morală față de diaspora sa – de nenumărate ori a propus Turciei fără condiții prealabile reglementarea relațiilor noastre, măsură prin care va fi posibilă și ajungerea, pas cu pas, la un acord în chestiunile complexe legate de eliminarea consecințelor Genocidului. Dar, din păcate, până acum această propunere a rămas fără răspuns.

Poziția Armeniei este susținută de comunitatea internațională și de marile puteri, care nu o dată au îndemnat Turcia să deschidă ultima frontieră închisă din spațiul european și să-și reglementeze relațiile cu Armenia vecină. Această chesiune o mențin pe agenda lor Washingtonul, Parisul, Bruxelles și alte capitale.

Decizia Parlamentului European din 15 aprilie este foarte clară. Aceasta face un apel către Turcia să recunoască Genocidul Armean și să-și normalizeze relațiile cu Armenia; mai înainte,  la 20 februarie, în raportul său anual, Parlamentul European făcea apel către toate țările membre și instituții sale să recunoască acest fapt. Sperăm că țările noastre partenere din UE vor urma acest apel.

România, în anii ’20 imediat dupa genocid, și-a deschis porțile și a acordat refugiu pentru zeci de mii de armeni scăpați din genocid. În numele guvernului Armeniei și al poporului armean, îmi exprim recunoștința față de România și de poporul român, față de toți cei datorită cărora numeroși armeni și urmașii lor s-au pus pe picioare și, la rândul lor, au contribuit și contribuie și astăzi la dezvoltarea și prosperitatea României. Demni de recunoștință și laudă sunt acei vecini turci, kurzi și arabi care, primejduindu-și propria viață, în timpul deportărilor au ascuns pe mulți armeni, astfel salvându-le viața.

Doresc să sublinez un lucru în mod special. Astăzi noi nu purtăm pică sau dușmănie față de poporul turc. Astăzi, în ciuda granițelor închise, mulți armeni vizitează regiunile istorice odinioară armenești, – este adevărat că deocamdată nu traversând fluviul Araxul, ci trecând prin Gruzia. Populația locală îi întâmpină cu interes, amabilitate și deseori cu brațele deschise. Deseori întâlnirile se transformă în sărbătoare comună și regăsire a rudelor pierdute. Astăzi mii de turci, la Istanbul și în alte orașe ale Turciei, comemorează alături de noi victimele Genocidului Armean și le cer autorităților să se confrunte cu propria istorie. Din ce în ce mai mulți intelectuali, artiști și jurnaliști, politicieni și activiști civici turci vorbesc despre responsabilitatea statului turc și despre nevoia de a face dreptate.

Să sperăm că într-o zi, nu foarte îndepărtată, acest lucru se va întâmpla și cele două popoare vor putea trăi, în cele din urmă, în bună pace și reconciliere.

Vă mulțumesc pentru atenție.

  •  
  •