Mihai Stepan Cazazian

CRONICĂ/ ȚĂRI SFÂȘIATE…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Nu trebuie să  răsfoiești  cronici apuse, chiar ultimul secol e destul de pilduitor, spre a vedea cum struțocămilele multinaționale înghesuite sub câte un steag „unificator”, s-au desfăcut una câte una, în părțile  lor componente sub ochii mirați ai unora. Să luăm de pildă Imperiul Austro -Ungar cu capitala la Viena habsburgică. Primul Război Mondial a scos de sub jurisdicția lui Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, etc. Iar ulterior a continuat fărâmițarea: desfacerea Iugoslaviei, Cehia de Slovacia, și tendințele din Padania, Catalonia etc. De fapt S.P. Huntington a subliniat aceste lucruri în cartea sa devenită clasică Ciocnirea Civilizațiilor. El folosește noțiunea de țară sfâșiată si atașează acest epitet unor formațiuni statale precum Afganistan, unele țări africane sau din Americile de sud ba chiar și de Nord, Caucazul de Sud, Belgia, Coreea, Crimeea, Emiratele Arabe, Georgia, India, Iran, Mexic, etc,etc. Și firește și Armenia -menționată de 14 ori.

         Aceste referințe sunt pasagere, Armenia fiind un termen de referință (pp 240-313) sau referințe la războiul armeano-azer (pp 415-419) .Autorul face referire si la grupul de la Minsk (439) și discută si rolul partidului Dașnak în conflictul din Karabagh (443-444) fără să adâncească problemele.

          Pentru Turcia  se dedică un subcapitol special (p.209-221, ediția ANTET).  S.P. Huntington afirmă:„ Mustafa Kemal Ataturk a încercat să-și smulgă poporul din trecutul otoman și musulman. Principiile de bază sau „cele șase săgeți” ale kemalismului erau populism, republicanism, naționalism, laicitate, etatism și reformism. ”  MKA  a respins ideea imperiului multinațional el a urmărit un stat-națiune omogen, expulzând și omorând pe armeni și greci în acest scop. Sultanul a fost răsturnat, califatul abolit, a abolite școlile religioase, a înființat un învățământ public, a înlăturat sharia adoptând un cod de legi civil, a adoptat calendarul gregorian și a despărțit religia de stat. Deasemenea a interzis fesul și a introdus alfabetul latin. În 1952 Turcia era deja membru NATO. Astfel Occidentul prevenea extinderea Rusiei In Marea Mediterană, Orientul Mijlociu și Golful Persic. Țările islamice au atacat Turcia făcându-i profanatori.

          Dar sfârșitul Războiului Rece a slăbit interesul Occidentului față de Turcia . „Turcia nu mai este de folos Occidentului ca bastion împotriva marii amenințări dinspre nord, ci mai degrabă un posibil partener în tratarea unor amenințări mai puțin importante din sud. Începând cu anul 1980 Turcia a căutat să obțină calitatea de membru al UE. Dupa doi ani Turciei i s-a făcut notificarea că cererea sa nu va fi examinată înainte de 1993. Đar în 1994 o seamă de state centr-europene au fost primite in UE, iar Turcia a fost ignorată. Motivul? Oficial occidentul aduce motivele următoarele: nivelul scăzut de dezvoltare economică, slabul respect pentru drepturile omului. De fapt însă motivul real era opoziția puternică a grecilor și faptul că este o țară musulmană. Și apoi era vorba de deschideea frontierelor spre o țară cu șomaj ridicat cu o populație de peste 70 milioane. Și apoi, cultural turcii nu aparțin Europei. Și apoi memoria turcilor asediind Viena în evul mediu nu s-a stins încă. Etc.

          Respinsă la Bruxelles și neagreată la Mecca, Turcia (sub Ozal) a scos de la arhivă ideea unui panturkism coafat pragmatic considerând propice momentul desfacerii URSS, pentru a coagula în jurul său republicile caspice turcofone (Uzbechistan, Kazahstan, Kirghizistan, Azerbaidgean) prin împrumuturi avantajoase în alocare de 1,5 miliarde de dolari, plus 80 milioane ajutoare directe, televiziune prin satelit, mii de burse în Turcia pentru studenți, pregătire în domeniul bancar, armată, diplomație. Au fost trimisi învățători de limbă turcă în aceste republici. Circa 2000 de joint-venture au început să funcționeze. Acești pași erau un efort menit  a contrabalansa Iranul și Arabia Saudită în regiune. În subtext era și un demers voalat de a convinge UE să accelereze primirea Turciei. Đar în 1993 aceasta ofensivă s-a diminuat în acord cu resursele rapid diminuate. Din 1993  în Turcia ideea kemalistă a început să se erodeze în favoarea unui islamism pro-otoman renăscut și susținut de 290 de edituri, 300 de publicații, patru cotidiene, sute de stații de radio și circa 30 canale de televiziune toate propagând ideologia islamică.  În anii 80-90, guvernul turc („laic”) a menținut un oficiu pentru Afacerile Religioase cu un buget mai mare decât cel a unor ministere, finanțând construcția de moschei, ore de religie în toate școlile, iar școlile islamice și-au mărit numărul de cinci ori și în care studiau 15% din copiii de vârstă școlară, care apoi întrau în administrație. Fetelor li s-a permis să poarte vălul islamic la școală (la 70 de ani de la interzicerea fesului de către Kemal Mustafa)

         Revenirea islamului  a modificat caracterul politicii turce. Societatea era sfâșiată: armata care era garanta laicității statului a fost obligată să dea afară câteva sute de cadeți, în 1987, aceștia fiind suspectati de  sentimente islamiste. Dar și politica externă a Turciei a fost afectată. În Războiul Golfului, Turcia a stat de partea occidentalilor, în speranța admiterii în EU. Dar aceasta nu s-a întâmplat. Atunci liderii turci au încercat să-și extindă legăturile cu Israelul, sub ploaia de critici din partea islamiștilor turci. În anii 80-90 Turcia și-a extins relațiile cu țările arabe, a acordat sprijin important musulmanilor bosniaci cât și azerilor. Politica externă a devenit din ce în ce mai islamizată. „Obstacolele puse Turciei în încercarea sa de a deveni pe deplin europeană, limitele capacitătii sale de a juca un rol dominant în raport cu fostele republici sovietice turcice și tendințele islamice în creștere au erodat moștenirea lui Ataturk, toate acestea părând să asigure faptul că Turcia va rămâne o țară sfâșiată”.                                                                                                             

          Liderii turci își descriu țara ca un „pod” între culturi. Prim -ministrul Ciller spunea (1993) că Turcia este o „democrație occidentală” în Orientul Mijlociu, și „uneste printr-o punte două civilizații, din punct de vedere fizic și filozofic”. Aceeași idee a afirmat-o și Suleyman Demirel. Totuși, o punte este o creație artificială care caracterizează două entități solide, nefiind parte a nici uneia. „Atunci când liderii Turciei își numesc țăra un pod, ei confirmă faptul că este o țară sfâșiată”.

                                                                   *

          În fapt estul Turciei nu prea este turc. Acolo se întind pământurile Armeniei Occidentale ocupate și zona în care trăiesc kurzii (porecliți de administrația turcă  turci de munte iar în anii ‘70 separatiști ). Încercările lor de a construi școli cu limba de predare kurdă și a înființa o televiziune în limba kurdă a provocat o ripostă dură a guvernului care a trimis trupe în zonă. Aceste trupe spulberau cu tunurile câte 13-17 sate kurde după cum anunța periodic presa la scurte știri (România Liberă anii ‘70). Mișcări anti-turce au avut loc și în regiunea Dersim (kurzi și ceva armeni care s-au declarat kurzi în timpul genocidului). De notat că denumirea de Dersim a fost schimbată nu demult. Dersimul a făcut demersuri pentru un regim de autonomie culturală.

          Recentul puci eșuat (pus pe seama unui cleric autoexilat – Guller) a provocat arestări și concedieri pe o scară nemaiîntîlnită având o amploarea ce amenința a deveni un război civil care nu a avut însă loc. Sfâșierea Turciei a fost de data asta internă și nu ținea de geografie, dar alarmant de gravă.

          Turcia ezită să investească în regiunile din est. Fiind o țară muntoasă nu este surprinzător să aibă o industrie minieră diversificată. Și totuși în est sunt mult mai puține exploatări miniere decât comparativ în vest. În est afară de exploatările de sare de la Kars, Igdir și Erzerum nu avem nimic semnificativ. Alte minerale precum borul, fierul, cuprul, plumbul, cromul sunt în altă parte.

          Cititorii care se așteaptă la previziuni trebuie să-și reamintească faptul că istoria a fost martoră la mii de profeții dar a reținut doar cei foarte puțini care au avut norocul sa nimerească. Să lăsăm pe Nostradamus, Alvin Toffler și Friedman deoparte și să ne amintim de Herman  Kahn, solicitat, de guvernul american să facă o previziune socio-economică  pentru următorii 200 de ani. Trebuie spus că în  războiul antihitlerist debarcarea din Normandia a fost posibilă deoarece americanii au prelucrat cu precizie datele meteo și au descoperit o mică fereastră de calm într-o perioadă de furtună, luând prin surprindere forțele Reichului. Ei folosiseră serviciile lui Mark 2, un calculator  electronic cât o clădire ce reușea să facă prognoze exacte în timp util. El a fost străbunicul computerelor și prin extensie  a internetului care acum controlează lumea. Ei bine Herman Kahn nu a suflat o vorbă despre asta în celebra sa carte, publicată în 1976.

          Care va fi soarta Turciei, dar si a altor țări sfâșiate, vor ști, deci, doar cei care vor fi martori oculari la evenimentele  ce vor decide.

ARPIAR S.

  • 8
  •