Redactor

CORNELIU BABA  –  K. H.  ZAMBACCIAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

            Între 2 noiembrie 2018 şi 28 februarie 2019, Galeria Naţională (parter) a Muzeului Naţional de Artă al României găzduieşte expoziţia „Corneliu Baba – Confesiuni – 1944-1965”. De ce tocmai această perioadă? Căci expoziţia unuia dintre cei mai mari maeştri ai picturii româneşti este alcătuită pentru a ilustra volumul „Confesiuni şi Jurnale 1944-1965”, sub semnătura ilustrului maestru, volum proaspăt apărut.

            Tot aproape 21 de ani au trecut şi de la ultima mare retrospectivă Corneliu Baba (1997). Expoziţia cuprinde peste 70 de lucrări, refăcând traseul străbătut de artist până în anii maturităţii depline. Dacă dintre cele mai multe lucrări răzbate preocuparea artistului pentru prezenţa omului, din confesiunile sale, cititorul află de interesul artistului faţă de elementele de limbaj plastic şi coloratură.

            Lucrările expuse fac parte din patrimoniul MNAR şi din arhiva familiei artistului.

            Merită de subliniat că, în ultimele aproape trei decenii, s-au bucurat de mare succes jurnale sau memorii ale unor însemnate personalităţi culturale din România, cu deosebire scriitori, printre aceştia aflându-se şi nume binecunoscute comunităţii noastre, precum Jeni Acterian, Arşavir Acterian sau Nicolae Balotă.

            De-a lungul timpului, puţini artişti plastici din România au fost atraşi de stilul confesiv-memorialistic. Dar iată că acum, fapt destul de rar, cel ce a fost marele pictor Corneliu Baba (1906-1997) se lasă decoperit de iubitorii artei sale, graţie unei impresionante cantităţi de manuscrise – confesiuni, jurnale, însemnări –  din care Maria Muscalu Albani îngrijeşte editarea unui prim volum, publicat de Muzeul Naţional de Artă al României.

            După cum consemnează, într-o „Notă asupra ediţiei”, doamna Muscalu Albani scrie, între altele: „De cele mai multe ori chiar,  trăirea picturii se întrepătrunde cu dorinţa transcrierii acestei trăiri. Rezultă un amestec interesant şi un transfer de sensibilitate, de la artist la comentatorul propriei creaţii, care împrumută uneltele scriitorului pentru a-şi obiectiva căutările, pentru a reţine contextul în care evoluează.”

Portretul lui K.H.Zambacian din Muzeul care-i poartă numele

            În acest prim volum de aproape 270 de pagini (text şi ilustraţii), la pagina 139 găsim câteva confesiuni ale lui Corneliu Baba despre colecţionarul Krikor H. Zambaccian. Iată ce scrie artistul: „Tot în acel an – 1957 – am pictat Portretul lui K.H.Zambacian. Pe Zambaccian l-am cunoscut târziu, după 23 August 1944.” Cei ce cunosc Muzeul din Bucureşti ce poartă numele celebrului colecţionar, îşi amintesc că, încă de la intrare, poate fi admirat acest portret dramatic, doar reprodus în album.

            Dar revenind la aceeaşi pagină din „Confesiuni”, Corneliu Baba consemnează următoarele: „În 1952, cu ocazia Expoziţiei Caragiale, Zambaccian a scris în Universul un articol în care vorbea foarte frumos despre tripticul meu 1907 şi ilustraţiile la volumul omagial Caragiale. La ora aceea, eu luam un risc pentru cine se avânta să mă laude fără rezervele prudente cu care trebuia să-şi acopere spatele. Zambaccian a riscat şi era să iasă rău. Dar am scăpat şi eu şi el. Îmi amintesc de o noapte, la recepţia nu ştiu cui şi prin ce an, probabil era prin 1953, la Athenée Palace, pe la ora două sau trei dimineaţa, fiecare din noi doi, încolţiţi de câte un grup de critici, şi judecaţi. N-am uitat imaginea lui Zambaccian în semi-întunericul unei aplice sub care stătea cu mâinile încleştate pe braţele scaunului, şi trei sau patru critici care îi aduceau aminte greşelile pe care le făcuse. În toată tragi-comedia aceasta era ceva de reţinut. Am zâmbit atunci pentru că scena se putea intitula: „Ultima noapte a lui Zambaccian”! „

K.H.Zambaccian din expoziție ( colecția artistului)

            Dar revenind la aceeaşi pagină din „Confesiuni”, Corneliu Baba consemnează ulterior următoarele:  „A venit la pozat adus de nepotul său, ţinut de braţ aşezat în scaunul unde stătea, suferind de o boală îngrozitoare. Îşi pierdea vederea şi era paralizat de parkinson. Portretul este imaginea unui om dărâmat. Cred că anul acesta  voi face o variantă după el, aşa cum voi face după multe din lucrările mele de care nu sunt încă total mulţumit.”

            Probabil că varianta la care se referă pictorul este lucrarea din actuala expoziţie, lucrare de proporţii mai mici,  intitulată K.H.Zambaccian, realizată în 1957 în tehnică mixtă, ea provenind din colecţia artistului                                                                                   

Madeleine KARACAŞIAN

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *