Mihai Stepan Cazazian

Corespondență din S.U.A. / Despre profesorul bucovinean Ladis Kristof (Portland/Oregon). In memoriam…Un veac de la naștere

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

                     ”Cursul vieții

M-am născut la 26 noiembrie 1918 într-un spital din Cernăuți.

Tatăl meu Witold von Krzysztofowicz, armean bucovinean, și mama mea, Maria născută Zawadzka din Ternopol, au trăit anterior în Carapciu pe Ceremuș (Bucovina de Nord), pe o moșie pe care străbunicul meu o cumpărase.

Am crescut într-un mediu trilingv: franceza, germana și polona. Au urmat apoi ucraineana și româna. Aveam un frate cu doi ani mai mare decât mine și o soră mai mare cu patru ani decât mine, care din nefericire nu mai trăiește niciunul. Până la vârsta de 14 sau 15 ani am fost educați de un institutor particular, care locuia la noi. Aveam 14 ani când am început să frecventez gimnaziul polonez din Lvov/Lemberg. După gimnaziu, am plecat la Posen (Poznan/Polonia) și am studiat silvicultura. La izbucnirea războiului, am fost înrolat în regimentul ”Patru Pionieri” din Cernăuți, cu care am luat parte la o campanie pe Don și care a fost dizolvat în mai 1945 la Piatra Olt. Întreaga mea familie s-a refugiat la Craiova, în România.

                        În anul 1947 m-am mutat la Piatra Neamț, unde am lucrat la Sovromlemn, o companie mixtă româno-sovietică de prelucrare a lemnului. În iulie 1948 am decis că nu voiam să-mi petrec restul vieții după Cortina de Fier și într-o noapte am sărit în Dunăre, la Turnu Severin. Iugoslavii m-au prins și m-au băgat la închisoare timp de o lună, apoi am lucrat într-o mină. Atunci când au aflat că am cunoștințe de silvicultură, m-au transferat în munții Serbiei, pentru a ajuta la exploatarea pădurilor de acolo. Am învățat limba sârbă destul de repede și scriam rapoartele în așa fel, încât nimeni să nu poată să le înțeleagă. Astfel am citit în ziar despre schimbările politice din Iugoslavia. Mă aflam în pericol până la un anumit punct. Locuiam în pădure, într-o colibă,lângă un sat. În păduri se mai ascundeau câțiva fanatici anti-titoiști, care mă credeau comunist, căci eu mă aflam în Iugoslavia comunistă. Le făcea plăcere să vâneze oameni ca mine, precum în vremea războiului, și să le secționeze jugulara! Era un semn de mândrie națională!

                        Așadar, m-am simțit teribil de ușurat când într-o bună zi am urcat într-un tren spre vestul Europei! O grupă de deținuți de diverse naționalități se îndrepta spre granița italiană. Auziserăm că, în urmă cu o săptămână, o asemenea grupă fusese executată chiar la graniță. Dar acum era zi și, odată ajunși la graniță, ni s-a spus SĂ FUGIM. Și am fugit până ce am ajuns la un post italian de graniță. Am avut noroc: trecuse aventura iugoslavă pentru noi.

                        M-am îndreptat către Franța și am trăit acolo ca refugiat. Viața în Franța, îndeosebi în Paris, era deosebit de grea, căci nu dețineam permis de muncă. Tot ce puteam obține era ilegal, munci la negru, plătite prost. În al doilea an am lucrat la Centrul Cărții Elvețiene și îmi amintesc și până azi cu drag de atmosfera plăcută și spirituală de acolo. Dar tot nu aveam permis de muncă pentru Franța. De aceea m-am bucurat când am traversat Atlanticul în anul 1952, spre o nouă viață, deși eram recunoscător pentru perioada de doi ani și jumătate pe care o petrecusem în Franța.

                       Oregon – noua patrie

                        Odată ajuns în Oregon, am avut mai multe posibilități. Timp de un an am lucrat la o companie de lemn, îndeosebi în păduri sau în zona lacurilor, unde clasificam arbori. Scopul meu era acela de a câștiga bani pentru a mă instrui la nivel academic, căci am întrerupt studiile în anul 1939, la izbucnirea războiului. De data aceasta, am decis să studiez științe politice, care mi-a schimbat cursul vieții complet.

                        Astfel, am studiat științe politice la Colegiul Reed din Portland/Oregon. Apoi m-am îndreptat către Universitatea din Chicago, pentru a obține doctoratul. Acolo am cunoscut-o pe colega mea Jane McWilliams, care mi-a devenit soție. Mai târziu am devenit părinții lui Nicholas, care este deținătorul premiului Pulitzer și lucrează ca ziarist la cotidianul New York Times.

                        După ce mi-am desăvârșit educația, am primit diverse slujbe ca cercetător la Universitatea Columbia, Institutul Hoover de la Universitatea Stanford. Am susținut prelegeri la Universitatea Temple și la Universitatea Waterloo din Ontario/Canada. Am publicat numeroase articole, îndeosebi despre chestiuni geopolitice, pe care le cunoșteam îndeosebi în Europa și în Uniunea Sovietică. M-au interesat îndeosebi zonele de frontieră, despre care am publicat un studiu care a fost tipărit de multe ori. Am dorit însă să revin în statul Oregon, astfel am primit, spre norocul meu, o slujbă în anul 1971 la Universitatea de Stat din Oregon, unde am lucrat până la pensionare. Apoi am abordat realizarea discursurilor la care lucrez și astăzi, în preajma vârstei de nouăzeci de ani.”

 

Amintindu-ne de Ladis Kristof / Un articol de Nicolae Constantinescu, Cultura mozaic, nr. 283/22.07.2010

”Cu ceva timp în urmă, în chip neașteptat, un cotidian din România a găzduit, pe o întreagă coloană, un amplu articol, apărut pe 18 iunie 2010 în „The New York Times“, sub semnătura lui Nicholas Kristof, intitulat „Darul tatălui meu pentru mine“.

Dacă, în lumea jurnalisticii, numele lui Nicholas Kristof este/ ar trebui să fie binecunoscut, fie și pentru simplul fapt că autorul a câștigat de două ori Premiul Pulizer, tatăl sau, Ladis Kristof, fost profesor de științe politice la Universitatea de Stat din Portland, Oregon, S.U.A., săvârșit din viață în acele zile (la 15 iunie 2010), avea o notorietate limitată în lumea academică, ceea ce nu-i puțin lucru, desigur.

 Gazetar experimentat, școlit la Harvard, corespondent de presă în Extremul Orient (Hong Kong, Beijing, Tokyo), coautor, alături de soția lui, Sheryl WuDunn, al cărților „China Wakes“, „Thunder from the East“ și „Half the Sky“, redactor-șef adjunct („associate managing editor“) al prestigiosului „The New York Times“, Nicholas Kristof aduce un ultim omagiu părintelui său, născut „undeva in est“ (biografii zic că la Cernăuți, dar moșia tatălui sau era într-o zonă rurală din Bucovina, la Carapciu pe Ceremuș, cum specifică el însuși într-o însemnare pe verso-ul unei fotografii făcute la Cernăuți, în iunie 2004).

Vladislav Krzysztofowicz, devenit, pentru americani, Ladis Kristof, nu a uitat niciodată obcinele Bucovinei, le-a păstrat permanent în suflet și, atunci când mijloacele materiale i-au permis, le-a refăcut, cumpărând in Statul Oregon, din nord-vestul Statelor Unite, unde s-a stabilit după multe tribulații, o proprietate care refăcea în mare peisajul bucovinean.
Ca un amănunt, nu lipsit de semnificație, Ladis Kristof s-a născut pe 26 noiembrie 1918, cu câteva zile, deci, înainte de Unirea Transilvaniei (și Bucovinei) cu Patria Mumă, dar în actele lui de stare civilă a figurat întotdeauna ca fiind născut în Austria, ceea ce i-a permis să circule, fără opreliști, în toată Europa, înainte și după căderea zidului Berlinului.
Deși născut dintr-un tată armean și o mamă poloneză, Ladis s-a format în România Mare, unde și-a făcut educația școlară și universitară. Momentul greu al cotropirii Basarabiei și Bucovinei de către trupele sovietice (1940) l-a găsit acolo. Familia s-a dezunit, o parte refugiindu-se în Polonia, alta în România. Ladis Kristof se stabilește la Craiova. Instaurarea regimului comunist îl determină să aleagă plecarea din țară – un act temerar, plin de riscuri. Traversează înot Dunărea, spre Iugoslavia lui Tito, este capturat, închis, trimis intr-un lagăr de muncă. Reușește să fugă în Italia, de aici în Franța, de acolo în Statele Unite. Fiul său evocă povestea pe care tatăl trebuie să i-o fi spus-o de multe ori cum, aflat pe vaporul cu care traversa Oceanul, a cumpărat un ziar „Sunday New York Times“ și a început să învețe engleza, limba pe care nu o cunoștea deloc, deși era fluent în mai multe limbi slave, în română, germană, franceză.
Ca muncitor forestier în pădurile din Oregon, își descoperă vocația de analist politic. Trimite unui ziar local punctul său de vedere cu privire la destinul omenirii după moartea lui Stalin. Ca unul care trăise, din fragedă pruncie și apoi, la maturitate, în apropierea sau chiar în interiorul sistemului socialist/ sovietic, comentariul tânărului muncitor forestier a atras atenția profesorului universitar care ținea rubrica de analize politice la ziarul respectiv. Acesta l-a ajutat să-și facă studiile universitare la celebrul Reed College din Oregon. Obține apoi un doctorat la Chicago și devine profesor de științe politice la Universitatea de Stat din Portland. Își face un nume între specialiștii în științe politice, în special pentru zona est-europeană.

Publică „The Origin and Evolution of Geopolitics“, un studiu clasic în acest domeniu, în „The Journal of Conflict Resolution“, March, 1960, vol. IV, precedat de „The Nature of Frontiers and Boundries“, „Annale dell’ Associazione dei Geografi Americani“, 1959. Este co-editor, alături de Alexander și Janet Rabinowitch, al volumului „Revolution and Politics in Russia: Essays in memory of B. I Nicolaevskyi“, Bloomington: Indiana University Press, 1972.
L-am cunoscut la Portland State University, în anii 1976-1978, unde,  în calitate de bursier Fulbright, funcționam și ca lector de limba română. Îi scrisese numele, pe o foaie ruptă dintr-o agendă, profesorul meu, Mihai Pop, pe care îl purtaseră pașii prin vestul Statelor Unite, cu câțiva ani înainte.
Lectoratul de limba română era găzduit de Central European Studies Center, condus la vremea aceea de Tom Poulsen (danez, interesat de sud-estul Europei, în special de Iugoslavia). Făceau parte din staff-ul Centrului profesorii Munk (ceh), Dimitrishyn (ucrainean), Kristof (originar din România), Victor Dahl (danez), Elliot Benowitz și Bill (William) Springfield, americani cu origini evreiești. Cu Bill, care preda un curs elementar de limba sârbo-croată, aveam să împart, în cei doi ani cât am stat acolo, biroul.
Vizita la ferma lui Kristof făcea parte din ritualul de integrare de care m-am bucurat și eu cu familia mea. Atunci am cunoscut-o pe Jane, soția lui Kris, profesoară la departamentul de arte, și pe tânarul Nicholas – era de fapt un adolescent, dar vădea de pe atunci o precoce atracție către gazetărie. Nu pot sa uit cum Ladis, tatăl său, purta în buzunarul de la piept tăietura din ziarul local în care apăruse primul reportaj al fiului, despre neobișnuitul animal de companie al unui localnic, nimic altceva decât o panteră neagră, la fel cum tatăl meu, învățătorul Alexandru (Foaie) Constantinescu din Fierbinți-Ilfov,  purta cu sine primul articolaș scris de fiul său, tot într-o publicație regională, cu două decenii înainte de debutul lui Nicholas Kristof, despre „Antenele civilizației“, consemnând apariția primelor televizoare în localitatea de pe Ialomița.
Observator atent al fenomenelor politice din țările fostului „lagăr socialist“, Ladis K. D. Kristof mi-a atras atenția, după o vizită făcută în România, în 1977, asupra unei schimbări radicale în politica lui Ceaușescu (era după cutremurul din martie și după sărbătorirea Centenarului Independenței României). Din vitrinele marilor librării din București dispăruseră  traducerile din marii clasici ai marxism–leninismului, locul lor fiind luat de opera „genialului Conducător“, ceea ce marca începutul unei noi forme de dictatură, alta decât cea a proletariatului, și al cultului personalității, fenomen pe care analistul politic îl înțelesese dintr-o singură privire aruncată în vitrinele librăriilor bucureștene.
Vizita în librării, achiziționarea de cărți era unul dintre semnele distinctive ale cărturarului Ladis Kristof. Biroul său de la P. S. U., unde ne întâlneam uneori, era ticsit cu cărți, reviste și ziare, în mai multe limbi, așezate într-o perfectă dezordine, dar în care el se descurca de minune. Biroul i-a rămas și după ce a devenit „emeritus“, iar o parte dintre cărți le-a dus la ferma de la Yamhill, unde a construit o bibliotecă aptă să găzduiască cele 30 000 de volume adunate de-a lungul unei lungi și prodigioase vieți. Mi-a lăsat un gust amar primul comentariu la ediția online a ziarului care a găzduit evocarea lui Nicholas Kristof, semnat de un D. Gheorghe, care punea sub semnul întrebării posibilitatea ca o persoană să fi adunat atâtea cărți într-o bibliotecă privată – semn de îngustime a vederii, cum îi și răspunde un alt comentator. Am văzut biblioteca și, mai în glumă, mai în serios, mă angajam să-l ajut pe Kris să pună ordine în imensul său depozit de carte, măcar pentru cartea românească sau în limba română, mai greu accesibilă celorlalți. Ca semn al trecerii mele pe acolo, Nicholas îmi scrie, în răspunsul la mesajul meu de condoleanțe, că există câteva cutii cu cărți ale mele, care mă așteaptă și pe care le pot lua oricând vreau eu:
„I believe we still have some boxes of your books on the farm. Is that right? No hurry – they are safe in an attic of the library, I believe – and they will always  be here if you need them. They can stay as long as you like. Best wishes, Nicholas Kristof“.
De altfel, din corespondența purtată cu Ladis Kristof, de-a lungul anilor 80, adică după ce am părăsit Portlandul, odată cu încheierea bursei Fulbright, în iunie 1978, și am fost trimis la lectoratul de Universitatea din Turku, Finlanda, unde am funcționat câteva luni, se desprind câteva laitmotive:  cărți și publicații românești, soarta lectoratului de română de la Portland State University, cariera lui Nicholas, călătoriile lui Kris…
Iată una din 1980: „Sorcova-veselă, Să trăiți, Să-nfloriți, La anul și la mulți ani!
Unde sunteți? Tot așteptam un semn de viață  ca să știm unde să vă scriu și unde să vă trimit cărțile. La noi, toate cele vechi. Lectoratul iar a rămas în paragină. Era vorba că poate vine un sociolog, acum în ianuarie, dar a  venit vorba că nu poate. Charlie White cred că nici el nu organizează nimic pentru vară, dar mi-a spus ca i-au rămas opt sute (de dolari – n.n. N. C.) de acum doi ani și îi ține. Așa că vedeți, limba română n-o duce bine la universitatea noastră.
Tom Poulsen tot foarte «busy» cu geografia lui, cum sunt eu cu politica mea, mai ales că anul acesta sunt și șeful catedrei. s…t Se vorbește acuma iar cât de neculți suntem în privința limbilor străine și e vorba cât guvernul să sprijine  cursurile în acest domeniu. Poate!? Nicholas a venit de la Harvard pentru Sărbători și mă ajută la fermă. Tocmai am adus 3 000 de puieți de brad care trebuie răsădiți. Am împușcat un țap frumos, dar cerb nimic. Poate mai bine, pentru că ce aș fi făcut cu creierii? Kris“
Si alta, datată Ian. 10, 1980: „Tocmai am primit prima veste de la voi. Cel puțin știu acum ca sunteți la București. Voi trimite cartislet luni. Era vorba că vine aicea cineva de la București în ianuarie (mi se pare era vorba de un sociolog) dar iar nimic. Veniți voi la anul? Toate cele bune, Kris“
Pe o ilustrată cu American Bald Eagle, simbolul S. U. A., datată Aprilie 30, 1980: „Dragi Prieteni, Mulțumesc pentru scrisoare. Îmi pare bine că toată familia este la un loc și în ordine. Toți re-românizați și re-Bucureștenizați. Da? Pentru anul viitor faceți planuri? Eu sper că voi fi în București, August 9-16 pentru congresul istoricilor. M-am înscris deja, bilet de avion nu am încă și avioanele s-au scumpit grozav: cam dublu ce a fost acum un an. Bineînțeles și benzina s-a scumpit, acum aicea în oraș este  1,20 – 1,30 $ galonul. Noroc că eu cumpăr la fermă în cantități mai mari și adus acasă m-a costat acuma două săptămâni, 0,95$. De la biblioteca de aicea  au trimis tocmai acuma două pachete cu diferite  cărți  la Biblioteca Centrală Universitară. Astea eu le-am rugat să le trimită (diferite duplicate) și le-am dat și adresa. Dar nu pot să-mi aduc aminte numele directorului Bibliotecii. Mi se pare că chiar cu dumneata am fost la el.  Aș vrea să-i scriu. Te rog să-mi trimiți numele lui. Adresa Str. Onești nr. 1 cred  că este corecta. Mult bine la voi toți, Paula etc. Kris“
Pe ilustrata din March 6, 1980 Kristof scrie: „Dragă Nicule, Mulțumesc pentru vești. Păcat că n-ai stat mai mult la Turku, ca să pot să-ți scriu acolo. Era mai convenabil. Eu tocmai m-am sculat după zece zile în pat cu gripă. Tot fac planuri să vin la București în August pentru congresul de istorie când sper că ne vom vedea.  Nu știu de ce, dar ziarele românești care erau toate dirijate de Elteto spre mine) deodată nu mai vin. Faceți gălăgie și spuneți că sunt aicea la Universitate oameni flămânzi după vorba și cultura românească. Să ne puie iar pe lista lor. Toate cele bune lui Paula și copiilor, Kris“
Pe o ilustrata cu erupția vulcanului St. Helens, din 27 martie 1980, datată June 26, 1980, profesorul Kristof scria: „Dragă Nicule, Chiar dacă am fost acoperiți cu cenușă (care nu este cenușă propriu zis, dar un nisip foarte fin) mai trăim cu bine și sperăm că nu o să ne «plouă» încă o dată, pentru că ne mai trebuie încă o lună sau două până ce scăpam de asta. – Cele două cărți le-am primit cu bine. – Sosesc la București pentru congres probabil pe ziua de 8 august. Predau acum două cursuri, așa că sunt cam ocupat. Nicholas (băiatul nostru) este pe timpul verii reporter la „Oregonian“ și scrie tot felul de articole. Cu bine la voi toți, Kris“.
Am reprodus aici o mică parte din corespondența purtată cu profesorul Ladis Kristof, în prima jumătate a anului 1980, din care rezultă câteva din preocupările sale constante: grija față de soarta lectoratului de limba română de la Portland State University, care, după terminarea stagiului meu ca bursier Fulbright, nu mai primise un lector din România, ceea ce reprezenta o stagnare în procesul de consolidare a relațiilor culturale și științifice dintre cele două țări; schimburile de cărți cu biblioteci din România, pe care nu o dată i le-am facilitat, prin serviciul de Relații Internaționale al B. C. U., trimițând, chiar și când lectoratul nu mai era în funcțiune, publicații românești; preocuparea constantă pentru cariera fiului său. În fine, unele aluzii, ca de pildă creierii de la cerbii vânați de el pe proprietatea de la Yamhill, au referințe strict particulare: americanii nu mâncau creier de vânat, dar noi, mai ales soția mea, Paula, adora creierul pané, la care face aluzie vânătorul.
Am păstrat o legătură apropiată cu Ladis Kristof; el a venit in România de nenumărate ori, a ținut conferințe, prelegeri la diverse institute de cercetare din București și din țară, i s-a conferit titlul de membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iași, ocazie cu care a ținut comunicarea „America – o comunitate în căutarea fericirii individuale“. Și eu am revenit în S. U. A. de câteva ori, după 1990, o dată în 1993, la Congresul anual al Societății Americane de Folclor (A.F.S.), al cărei membru eram grație unor prieteni folcloriști americani, care îmi plăteau cotizația de membru. Congresul s-a ținut la Eugene, mare centru universitar al Oregonului, cu o bună tradiție în cercetarea culturii populare (folclorului), aflat într-o oarecare rivalitate cu Portlandul, care nu avea un departament de folclor. După congres am petrecut câteva zile la Portland, am ținut prelegeri la Portland State University și la un Colegiu din Macminville. Atunci l-am vizitat pe Kristof la ferma sa unde s-au reunit câțiva dintre profesorii de la Central European Center, pe care îi cunoscusem la primul meu descălecat in Oregon …….
Înafara imaginilor păstrate de hârtia fotografică și de aparatura digitală, figura bonomă a Profesorului Ladis K. D. Kristof  rămâne vie în amintirea tuturor celor care l-au cunoscut.”

 

Ladis Kristof, supraviețuitor al lagărului de concentrare și profesor longeviv la Universitatea de Stat din Portland, moare la 91 de ani

Articol scris de Richard Read  / The Oregonian/OregonLive

 

            Profesorul emerit al Universității de Stat din Portland Ladis ”Kris” Donabed Kristof, care a trecut înot fluviul Dunărea în anul 1948, pentru a scăpa din România natală, moare la 91 de ani la ferma sa Yamhill, într-o zi de marți.

            Kristof a predat politica Europei Răsăritene la Universitatea de Stat din Portland până în 2007. A supraviețuit după ce un tractor a trecut peste el, când avea vârsta de 86 de ani, și a vânat cerbi și elani până la aproape 90 de ani.

            Kristof, tatăl ziaristului de la The New York Times, Nicholas D. Kristof, și-a început existența pământeană ca fiu al unui aristocrat, a pierdut totul, a ajuns în Statele Unite pentru a lucra într-o tabără din Oregon, apoi și-a construit o carieră academică promițătoare. Vorbea opt limbi străine, limba engleză fiind ultima limbă învățată.

            ”Război, sărăcie și lagăre de concentrare, exilat de acasă și din țara mea natală, acestea m-au făcut să urăsc vrajba dintre oameni, dar nu m-au făcut să-mi pierd credința în viitorul omenirii”, scria Kristof în introducerea ”Who’s Who”.

            ”Experiența personală…m-a învățat să mă feresc de capacitatea omului pentru comportament prost, irațional și răutăcios intenționat, dar m-a învățat și că omul are o capacitate mai mare pentru a recupera lipsurile.”

            Kristof, născut în Cernăuți, România, în anul 1918 din părinți polonezi și armeni, a fost îngrijit de dădace germane și franceze de la o vârstă fragedă. Pământul a fost confiscat de Armata Roșie sovietică, care a devenit apoi parte a Ucrainei.

            Kristof a ales o noapte fără lună pentru a traversa Dunărea înot, într-o țeavă interioară care dădea într-o gură de scurgere. A ajuns în Iugoslavia, doar pentru a fi trimis într-un lagăr de concentrare, ulterior a lucrat într-o mină de azbest  și într-o tabără de exploatare forestieră. A trecut ca prin urechile acului printr-o execuție cu un grup de deținuți, a ajuns în Italia și în Franța în 1950.

            În timp ce făcea curățenie în camere de hotel și vindea vin în Paris, a cunoscut o expatriată din Portland, care se numea Margery Cameron. Părinții ei – Jessie și James Fraser Cameron – au aranjat prin intermediul bisericii să sponsorizeze imigrarea sa în Statele Unite.

            Primul lucru pe care Kristof l-a făcut după ce a ajuns în SUA a fost să cumpere un exemplar al ziarului The New York Times, o publicație la care mulți ani mai târziu avea să lucreze fiul său, în calitate de corespondent străin, câștigător al premiului Pulitzer.

            În anul 1952, Kristof a călătorit cu trenul spre Portland, începând să lucreze la tabăra forestieră Valsetz. Avea cunoștințe despre silvicultură, studiase în Polonia la Universitatea din Poznan. Dar a trebuit să studieze limba engleză, stăpânind deja polona, româna, franceza, germana, rusa, ucraineana și sârbo-croata.

            Kristof s-a înscris la Colegiul Reed, absolvind în anul 1955 în domeniul științelor politice. S-a mutat la Chicago, unde a cunoscut-o pe Jane McWilliams; s-au căsătorit în 1956. Istoric al artelor, Jane Kristof este profesor emerit la Universitatea de Stat din Portland, unde a predat mulți ani.

            Kris Kristof a devenit cetățean american în 1958, a obținut doctoratul în științe politice în 1969 la Universitatea din Chicago. A predat și a efectuat cercetare la Universitatea Temple, Institutul Hoover de pe lângă Universitatea Stanford, Universitatea Santa Clara și Universitatea Waterloo din Ontario/Canada.

            A scris și editat cărți, monografii și articole, inclusiv ”Revoluție și Politică în Rusia”, ”Natura frontierelor și granițelor”, ”Originile și evoluția geopoliticii”.

            Geopoliticianul a început să predea la Universitatea de Stat din Portland în 1971, ajutând la fondarea Amnesty International din Portland, devenind activ în organizații, inclusiv Consiliul Afacerilor Mondiale din Oregon. A fost profesor invitat în străinătate, ținând prelegeri.

            Între acestea, Kristof și soția sa au condus o fermă, Yamhill, de 73 de acri, cultivând cireșe și sădind copaci. Până anul trecut, când s-a rănit la picior, Kristof furniza brazi de Crăciun anual către departamentul de științe politice al universității de stat din Portland.

            ”Unul dintre cele mai extraordinare lucruri ale tatălui meu este acela de a fi construit o punte între două lumi foarte diferite: conferințe și burse și lumea fermierului de la Yamhill”, spunea joi fiul său Nicholas.

            Vârstnicul Kristof prelucra lemn la peste 80 de ani. Ralph Bunch, profesor emerit la universitatea de stat din Portland, cu zece ani mai tânăr, își amintește efortul său de a ridica o scară cu octogenarul Kristof, care obișnuia să fie sprinten și ajungea până la cel mai înalt brad, unde făcea o fotografie!

            ”Strălucea când se menționau nepoții săi”, spunea Maria Wulff, directorul executiv al Consiliului Afacerilor Mondiale din Oregon. ”Verile lor împreună în Yamhill erau precum poveștile de aur ale băieților Hardy: copii alergând și construind forturi sau conducând tractorul și uitând că trăiesc majoritatea timpului în suburbiile din New York”.

            Kristof a murit acasă; cauza nu a fost determinată.

            Serviciul funerar va avea loc la orele 11 a.m., miercuri, la biserica Sfântul Ioan din Yamhill. În locul florilor, se pot face donații către Amnesty International.

            Supraviețuitorii lui sunt soția Jane, fiul Nicholas, nora Sheryl WuDunn, doi nepoți și o nepoată.

            În introducerea sa din ”Who’s Who”, Kristof scria: ”rămân un rațional și un optimist…Dacă omul a fost capabil să creeze arta, științele și civilizația materială pe care o cunoaștem în America, de ce să fie judecat fără autoritate că creează justiția, fraternitatea și pacea?”

 

A consemnat: prof. Luzian Geier, Augsburg/Germania

Traducător din limba engleză în limba germană: Michael Augustin

Traducător din limba germană: Corina Derla

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *