Sergiu Selian

CORESPONDENȚĂ din MELBOURNE / Comemorare de excepție

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

australia 4 

În fiecare an, de 24 aprilie, când este evocat Genocidul, membrii comunității armene din Melbourne (atâți câți se încumetă) se strâng într-o sală, ascultă cuminți o prelegere, eventual o poezie-două, un cântec-două, după care se duc la fel de cuminți acasă și se culcă împăcați că și-au făcut datoria și de data asta. Exact cu vorbele astea am descris episodul comemorării melbourneze cândva, la programul armenesc al unei stații de radio comunitare, după care, evident, am fost dojenit că ieșisem din rând. Dar mai spuneam, atunci, că scopul nostru de căpătâi ar trebui să fie popularizarea evenimentului și în general a faptului istoric printre străini, cărora să le facem cunoscută cauza noastră cel puțin pentru a le cuceri adeziunea. E drept că printre conferențiarii care s-au perindat în timp au fost nume ca Taner Akçam, Yari Auron, Vahakn Dadrian, Richard Hovannisian, Harut Sassoonian, Caroline Cox, care dădeau greutate comemorării. Iar de la o vreme, un comitet special creat, alcătuit din reprezentanți ai tuturor organizațiilor politice, sociale, culturale, religioase etc, este cel care organizează, cu sporită eficacitate, comemorarea Genocidului. De pildă, o excepție de la matricea uzuală a fost prilejuită de prezența scriitorului Peter Balakian în 2008, când s-au succedat, vreme de trei zile, simpozioane în mediul australian, cu participarea unor specialiști, la universitate, la asociația scriitorilor etc.

O excepție, prin amploare și varietate, am putea considera că a fost și comemorarea din acest an. Mai întâi, în seara zilei de vineri 22 aprilie, în centrul orașului, pe o peluză din fața Bibliotecii de Stat, câteva zeci de armeni veniți cu drapele, cu lumânări aprinse, cu pancarte, cu portrete ale intelectualilor martiri, într-un acompaniament muzical adecvat, au scandat sloganuri cerând recunoașterea Genocidului, iar de la microfon au fost rostite discursuri adresate cu precădere trecătorilor și celor atrași de manifestația din acel loc public situat peste drum de o stație de metro. Nu se poate verifica eficiența acțiunii, dar se pot consemna eforturile individuale ale unor armeni care au fost dispuși să ofere explicații unor spectatori întâmplători care, bunăoară, credeau că armenii sunt… nomazi.

australia 3

 

australia 1

În ziua următoare, a avut loc comemorarea propriu-zisă, în sala unui liceu catolic a cărui conducere a înțeles încă de acum câțiva ani să-și pună la dispoziție sediul, în fiecare an, gratuit, pentru această manifestare. A fost o evocare sobră, în prezența unor personalități australiene cum ar fi politicieni, senatori, istorici, clerici, inclusiv reprezentanți ai comunităților greacă și asiriană. N-au lipsit „momentele artistice“, însă o idee fertilă a fost implicarea elevilor de la cele două școli armenești săptămânale din oraș, care au înscenat lecturi despre Chestiunea armeană și despre importanța perpetuării conștiinței naționale și a păstrării identității naționale. Punctul central, însă, l-a constituit lansarea unei cărți nou-apărute, Armenia, Australia and the Great War de Vicken Babkenian și Petre Stanley, o lucrare amplă și pertinentă despre un aspect puțin și rar australia 2abordat, mărturiile militarilor australieni de pe frontul din Asia Mică asupra masacrării și deportării armenilor, eforturile făcute de australieni pentru ajutorarea armenilor și îndeosebi pentru salvarea orfanilor și alte aspecte revelatoare privind atitudinea Australiei față de Genocid. Unul dintre autori, Babkenian, cercetător independent la Institutul australian pentru studii privind holocaustul și genocidului, a vorbit pe acest subiect al cărții sale pe care intenționez s-o prezint pe larg într-un viitor deocamdată incert. De notat că în aceeași zi cotidianul de largă circulație „The Age“ a inserat, la rubrica sa de noutăți editoriale, o prezentare succintă, dar la obiect, a cărții.

Ziua de duminică 24 aprilie a fost rezervată slujbei de la biserica armenească Sf. Maria, când, după săvârșirea serviciului religios, preotul Khacer Harutiunian a sfințit o copie a tabloului al cărui original, reprezentând simbolic victimele Genocidului, fusese sfințit la Edjmiațin de către Catolicos, odată cu sanctificarea celor un milion și jumătate de martiri. Tabloul, a cărui slujbă de sfințire s-a desfășurat lângă khacikarul din curtea bisericii, el însuși închinat jertfelor din 1915, urmează să fie amplasat în interiorul lăcașului.

australia 5

Seria de manifestări consacrate comemorării Genocidului s-a încheiat luni, la sediul Uniunii Generale Armene de Binefacere care, ca în fiecare an, organizase o masă de pomenire a victimelor de acum un secol. Ca manifestare suplimentară, dar nu mai puțin importantă, a fost proiectat și vizionat un film nou, inspirat de Genocid, Armenia, my love, a cărui premieră avusese loc cu numai zece zile în urmă la complexul cinematografic Laemmle Theatres din Los Angeles. Este interesant că autoarea lui – scenaristă, regizoare și interpretă principală – este de origine română, Diana Angelson. Ea s-a afirmat ca actriță în scurt-metraje și în lung-metraje, alături de actori reputați, sub numele său real de Diana Busuioc, pe când era studentă la UNATC în București și după ce, în anul al doilea, a plecat cu o bursă de studii la Stella Adler Academy of Acting din Los Angeles. A mai studiat la Academia Regală de Teatru din Londra. Are licențe în teatru, în literatura și limba franceză, în teologie. A lucrat cu Steven Spielberg la filmul oficial de la Muzeul Auschwitz. Locuind în Los Angeles, a cunoscut numeroși armeni cu care s-a împrietenit, ceea ce i-a stârnit interesul pentru istoria și cultura armeană. Așa se explică decizia ei de a face un film despre Genocid, în care de asemenea interpretează un rol principal, împreună cu alți actori români și armeni. Producătorul filmului este soțul său, Daniel Anghelcev, iar operatorul e de asemenea român, Marius Neacșu. Armenia, dragostea mea este povestea vieții unui supraviețuitor din Genocidul ale cărui avataruri le-a trăit pe când avea zece ani și în care au pierit toți membrii familiei sale, el reușind să ajungă în SUA, unde avea să se afirme la maturitate ca pictor și să participe, în vârstă de 110 ani, la comemorarea centenarului Genocidului. În derularea destinului unei singure familii, filmul parcurge toate fazele și faptele odioase, atrocitățile și suferințele la care a fost supus poporul armean: deportare, viol, înfometare, epuizare, ucidere. El se încheie cu imagini autentice de la manifestația armenilor din Los Angeles la comemorarea de anul trecut.

În ajunul comemorării din acest an, am citit un anunț din partea Casei Albe din Washington, privindu-l pe Barack Obama, care, consecvent cu sine ca președinte al SUA, a declarat că nu va recunoaște drept Genocid crimele împotriva umanității comise asupra armenilor în 1915-18, după ce, în campania sa electorală de acum opt ani, promisese acest lucru. Știrea era însoțită de o fotografie în care președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, într-o împrejurare oarecare, îl mângâia surâzător pe obraz pe Obama care stătea spășit cu ochii plecați în pământ. Cine urmează?

Sergiu Selian

  •  
  •