Vartan Martaian

Washington, 4 martie 2010 – Comisia pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentanţilor a votat: A FOST GENOCID!

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


În ciuda promisiunilor electorale ale lui Barack Obama privind un nou stil în politica americană, printre care şi promisiunea răspicată de a recunoaşte genocidul armean odată ales la Casa Albă, mesajul preşedintelui american din 24 aprilie 2009 a fost o mare dezamăgire pentru armeni şi un moment al trezirii la realitate: administraţia Obama nu era cu mult mai morală decît predecesoarele sale şi cu nimic mai curajoasă în a folosi cuvîntul genocid cînd vine vorba de exterminarea armenilor din Turcia. Aşa că armenii s-au văzut nevoiţi să îşi susţină cauza la Washington la fel ca şi pînă acum: împotriva voinţei administraţiei de la Casa Albă.

Anterioara rezoluţie a recunoaşterii genocidului armean (cunoscută ca H.Res.106) a fost introdusă în Camera Reprezentanţilor în ianuarie 2007 şi a fost adoptată de Comisia pentru Afaceri Externe (prezidată pe atunci de răposatul Tom Lantos, susţinător al armenilor) cu 27 de voturi pentru şi 21 împotrivă. Dar, din cauza defecțiunii făcute în ultimul moment de un număr de congresmeni “receptivi” la insistenţele lobbyului pro-turc (a cărui putere de persuasiune se bazează pe combinarea ameninţării şi generozităţii financiare), cei patru congresmeni iniţiatori ai rezoluţiei au cerut retragerea ei de pe ordinea de zi, o măsură tactică pentru a nu risca o respingere în plen, eventualitate ce ar fi avut un greu impact psihologic asupra cauzei armeneşti.

Noua rezoluţie (cunoscută ca H.Res.252) a fost introdusă formal pe agenda Camerei Reprezentanţilor în 2009 la iniţiativa lui Adam Schiff (democrat, California), George Radanovich (republican, California), Frank Pallone (democrat, New Jersey) şi Mark Kirk (republican, Illinois) şi se bucură în prezent de susţinerea a 137 de reprezentanţi.

Pe 4 martie 2010, rezoluţia 252 a fost dezbătută şi adoptată de Comisia pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentanţilor cu scorul limită de 23-22, după o sesiune de şase ore. Rezultatul cifric ascunde, însă, o aprigă luptă, marcată de dramatism. În spatele acestui vot se ascunde un adevărat război al lobby-urilor, fără precedent în culisele Cauzei Armene de la Washington, în care s-au confruntat şi înfruntat două retorici inegale: retorica armenească, cea a restabilirii adevărului şi a apelului la morală şi dreptate istorică, şi retorica turcească, cea a intersului politic, economic şi militar sec, susţinută de uriaşele resurse financiare ale statului turc, cel mai cheltuitor actor de pe piaţa de lobbying din Statele Unite.

După dezbateri, în timpul cărora numărul congresmenilor ce au pledat împotriva adoptării rezoluţiei a fost cu unul mai mare decît al celor ce au vorbit în favoarea rezoluţiei, votul Comisiei a fost unul extrem de tensionat. Jumătatea de oră prevăzută iniţial pentru votare s-a prelungit pînă ce toţi membrii Comisiei (cu excepţia unuia) au putut să-şi exprime votul. Motivul: mulţi membrii ai Comisiei se aflau la alte dezbateri parlamentare, iar alţii, printre care şi cîţiva susţinători declaraţi ai rezoluţiei, se aflau la… Casa Albă, la o întîlnire cu preşedintele! Şi astfel, în întregul interval iniţial prevăzut de o jumătate de oră, No-urile exprimate au fost majoritare, la un moment dat fiind chiar cu 5 mai multe decît Yes-urile. Votul din Comisie (transmis în direct de televiziuni armeneşti şi turceşti) a pus pe jar asistenţa armenească (tehnologia modernă ne-a dat şi nouă posibilitatea să urmărim evenimentul în direct, pe internet, transmis de Horizon TV), de vreme ce nimeni nu ştia dacă partizanii rezoluţiei vor reuşi să ajungă la timp pentru a vota, iar la încheierea celor 30 de minute (în care rezoluţia era ca şi respinsă) nimeni nu ştia dacă votul va rămîne deschis şi după aceea. Pînă la urmă, decizia prelungirii votării şi, prin urmare, reuşita adoptării rezoluţiei i se datorează preşedintelui Comisiei, Howard Berman, cel care şi-a exprimat poziţia astfel: „Turcia este un element vital şi un aliat loial al Statelor Unite într-o regiune instabilă. (…) Orice ar fi, nimic nu justifică faptul ca Turcia să închidă ochii asupra realităţii genocidului armean. Germania a acceptat responsabilitatea Holocaustului. Africa de Sud a creat o Comisie a Adevărului pentru apartheid. (…) Este timpul acum ca Turcia să accepte realitatea genocidului armean.ˮ

Urmărite de 8 deputaţi turci şi 3 armeni, precum şi de alţi reprezentanţi ai celor două tabere, printre care şi 3 martori direcţi ai genocidului (două venerabile supravieţuitoare de 98 de ani şi un “patriarh” de 105 ani!), dezbaterile şi votul din Comisie reflectă stadiul evoluţiei opiniei publice americane cu privire la chestiunea genocidului armean şi marchează o victorie morală a Cauzei Armene: nici un adversar al adoptării rezoluţiei nu a negat realitatea istorică a genocidului, ci şi-a explicat opoziţia şi motivat votul negativ prin urmărirea intereselor pragmatice americane în regiunea Orientului Mijlociu: „Eu ce pot să le răspund alegătorilor mei, părinţilor ce şi-au trimis copiii ca soldaţi în Afganistan şi Irak, că am votat o rezoluţie prin care i-am pus în pericol pe copiii lor, soldaţii noştri?”, şi-a argumentat, printre altele, No-ul congresmenul Jeff Fortenberry, care a mai spus: „Nu mă îndoiesc de realitatea genocidului. Totuşi, cred că nu este momentul potrivit pentru SUA să votăm adoptarea rezoluţiei.” Pledoarie căreia i-a răspuns imediat preşedintele Howard Berman, cu o frază memorabilă: „Eu sînt de 27 de ani în Congres şi încă nu am văzut momentul potrivit pentru această rezoluţie.”

Un alt argument ce a stat la temelia argumentaţiei împotriva adoptării rezoluţiei a fost, aşa cum era de aşteptat, afectarea procesului în curs al „normalizării” relaţiilor armeano-turce. „Iată efectul negativ al protocoalelor asupra susţinerii Cauzei Armene la Washington”, au spus, în concluzie, adversarii armeni ai protocoalelor de la Zürich.

Ce concluzii putem trage după votul din 4 martie: 1) realitatea genocidului armean nu mai este contestată în legislativul american, practic genocidul fiind recunoscut cu voce tare de majoritatea congresmenilor, inclusiv de adversarii adoptări rezoluţiei; 2) opoziţia faţă de adoptarea rezoluţiei genocidului s-a bazat exclusiv pe argumente de ordin pragmatic, politice, economice şi militare, ca reacţie faţă de ameninţările cu represalii formulate de Ankara; 3) protocoalele încă neratificate armeano-turce au fost aduse ca argument pentru respingerea rezoluţiei, ceea ce întăreşte poziţia adversarilor armeni ai celor două documente; 4) dezbaterea în jurul recunoaşterii sau nerecunoaşterii oficiale a genocidului armean nu mai este la Washington una istorică, armeano-turcă, pe tema “A fost sau nu un genocid?”, ci una pur practică, americano-americană, în care se confruntă (şi înfruntă) latura morală şi cea pragmatică a politicii americane; 5) rezoluţia a fost adoptată în ciuda dezechilibrului uriaş de resurse financiare ale celor două tabere de lobbying (printre altele, The Washigton Post dezvăluie că Turcia varsă lunar 70.000 de dolari în contul uneia din marile firme de lobbying, Gerhardt Group); 6) deşi a încercat în mod insistent, tabăra turcă nu a reuşit să-l convingă pe singurul congresmen mulsuman (şi de culoare), Keith Ellison, să se opună rezoluţiei, Yes-ul său dovedindu-se decisiv; 7) scorul la limită obţinut pe 4 martie în Comisie (23 pentru, 22 împotrivă) nu este de bun augur pentru soarta în plen a rezoluţiei H. Res. 252, în cazul în care aceasta va reuşi să înfrîngă opoziţia declarată a administraţiei (exprimată energic imediat după vot) şi să fie introdusă pe agenda Camerei Reprezentanţilor (nu trebuie să uităm aici de rezoluţia 106 care, după scorul detaşat de 27-21 din Comisie, a pierdut majoritatea plenului în faţa eforturilor conjugate ale lobby-ului turc şi ale Casei Albe).

Iar ca o concluzie generală, dincolo de detaliile tehnice ale înfruntărilor juridice, putem spune că America a recunoscut genocidul, chiar dacă rezoluţia nu va căpăta vreodată putere de lege. De ce? Pentru că opinia publică americană, pe care membrii Congresului vin să o întregească, recunoaşte deschis şi fără echivoc genocidul armean. Nimeni nu mai contestă realitatea istorică a genocidului. Nici măcar preşedintele sau secretarul de stat nu îşi permit să pună acest lucru la îndoială, iar poziţia lor actuală de evitare a “cuvîntului G” nu este rezultatul unei convingeri, ci al unui interes ce nu are de-a face cu morala. Pe vremea cînd erau congresmeni, atît Barack Obama, cît şi Hillary Clinton au susţinut (nu oricum, ci) energic rezoluţia genocidului. Adică atunci cînd erau “oameni liberi” şi nu erau constrînşi de considerente legate de securitatea naţională.

Aşadar, victoria morală a fost deja obţinută.

  •  
  •  

One Response to Washington, 4 martie 2010 – Comisia pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentanţilor a votat: A FOST GENOCID!

  1. C. Melkonian April 6, 2010 at 6:38 pm

    Diplomatia e o chestiune de compromis, de altefel foarte scump platit: pe costurile masacratilor si urmasilor lor. Avantajul geo-politic pe care il prezinta Turcia, este si el la rindul sau un cumul istoric realizat prin jaf si crima. La inceput de secol XXI Turcia inca mai prezinta un pericol atit aliatilor sai cit si celor care au suferit si vor mai suferi de acum incolo. Cind Franta a recunoscut genocidul s-a intimplat la fel, insa puterea economiei a dus la reluarea relatiilor turco-franceze. Ca urmare in Turcia va continua nestingherit in felul acesta sa se predea la orele de istorie cum ca “cetateni de origine turca au fost atacati si macelariti de teroristi armeni”, se va interzice in continuare in a se vorbi despre aceste nedreptati, iar vocile critice vor fi sugrumate si vor fi mai departe victime ale ignorantei si extremismului. Cred ca nu exista un lucru mai periculos decit sa inchizi ochii, sa-ti astupi urechile si sa-ti tii gura. Turcia face insista in a fi acceptata si integrata in Uniunea Europeana. SUA nu numai ca s-a plecat in fata semilunei dar si face pressing la adresa Euopei in acest sens. Eforturile de integrare ale Turciei sunt insa numai superficiale. Acum se va intimpla acelasi lucru ca si atunci in 1919 si resp. 1920 cit si in anii ce au urmat: marile puteri se supun ca urmare a intereselor reciproce, iar criminalii adevarati isi vad mai departe de viata lor nestingheriti – in timp ce pamantul va inghitii mai departe lacrimile amare ale victimelor.