Mihai Stepan Cazazian

COMENTARIU / NODUL  GORDIAN  AL REPARAȚIILOR

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

          Problema reparațiilor aparent nu este nouă. Ea s-a pus pe tapet nu peste multă vreme după terminarea  primului răzbboi mondial. Nu vom intra aici  în multiplele aspecte ce implică privarea populației armene în anii 1915-1923 de drepturile sale patrimoniale, mobile și  imobile, care au indus la rândul lor ,drept urmare, consecințe cu aspect genocidar. Declararea ca „abandonate” a averilor armenilor prin Legea Provizorie din 13(26) septembrie 1915 era un act neconstituțional și ilogic deoarece aceste averi nu erau  părăsite voluntar. Fapt afirmat și de senatorul turc Riza. Directorul Deutshe Bank, Artur von Gwinner  observa că legea se reducea la conficarea întregii averi a deportaților și a banilor depuși în conturile lor și asta fără acordul acestora. Adică aici este vorba de jaf. Curtea Marțiala din Istanbul, după prăbușierea  guvernului pucist a Junilor Turci a recunoscut că această lege era neconstituțională și nulă  de drept ( Meclisi Meduran Zabit Ceridesi, Sesiunea a 3-a, Ședința a 11-a, din 4 noiembrie 1918).

          Armenii aveau depuneri importante la societățile de asigurări ( New York Life Insurance Company, Equitable Life of New York ș.a.).  Ministrul Economiei , Javid, la 9 noienbrie 1918, dispunea utilizarea a 1 milion lire turcesti sumă obținută din realizarea „averilor abandonate”. Johannes Lepsius estima ,bazat pe datele obținute în 1919, valoarea averilor armenești confiscate de turci la circa 250 mil. dolari. Comisia Congresului American, prezidată de James Gerard, a recunoscut în 1919, că valorile acaparate de turci dela armeni se cifreaza la 3 miliarde 750 milioane dolari. Jaful a fost extins și pe teritoriul fostului imperiu rus atunci când trupele turcesti au pătruns în regiunile Kars, Alexandropol și Erevan. Ar mai trebui adăugate jafurile din perioada măcelurilor hamidiene din 1874-1914, cele de după 1918, măcelurile din Shushi, Adana, Smirna. După unele calcule preliminare cota pagubelor pentru Armenia turcească se ridica la 14, 6 miliarde franci francezi iar pentru Armenia de răsărit 4,43 miliarde. În tratatul de la Batum din 4 iunie 1918, impus de Turcia, se afirma că nimeni nu putea fi privat de proprietate decât în interese de stat și cu plata compensațiilor.

 

          Dar ce s-a întâmplat după proclamarea Republicii Turcia?

Din 14 septembrie 1922, kemaliștii au declarat că nu recunosc anularea Legii provizorii emise de guvernul sultanului (Vahaeddin). Mai mult, chiar înaintea încheierii tratatului de la Lausanne, Turcia a adoptat la 15 aprilie 1923, o lege, privind „averile abandonate” prin care toate averile armene erau confiscate post factum fără a se ține seama de motivele confiscării  și în ce împrejurări armenii au părăsit țara.  Li se refuza dreptul de a-și apăra drepturile patrimoniale chiar și prin împuterniciți. Procurile armene au fost declarate nule. Guvernul republican turc a mai ridicat pretenții și asupra depunerilor armenilor din băncile turcești și din unele bănci străine. El a ridicat pretenții asupra depunerilor transferate de filialele acestora în Europa, prin aceasta blocând returnarea banilor proprietarilor lor legali. În acest fel jaful Ittihadist era aprobat, continuat și lărgit de kemaliști. Łegislația antiarmeană ittihadistă era continuată cu o legislație antiarmeană kemalistă.

Și aceasta nu a fost totul. Pentru a împiedica aplicarea prevederilor tratatului de la Lausanne, referitoare la „minoritățile  naționale”, guvernul kemalist a hotărât să ridice refugiaților armeni cetățenia turcă.[1] Dar nici aceasta nu afost totul. Imediat după ratificarea tratatului de la Lausanne, în septembrie 1923, Turcia a adoptat o lege prin care erau lipsiți de dreptul de reîntoarcere armenii „emigrați” din Cilicia și vylaetele din est.

          Povestea averilor „abandonate” de armeni a continuat și în 1925 când la 26 decembrie s-a anunțat în presa turcă faptul că interesele țării sunt lezate de vânzarea averilor, terenurilor și livezilor ce aparținuseră  armenilor iar organelor interesate  li se propunea organizarea de  licitații cât mai neîntârziat.

          Ła 5 septembrie 1925, Comitetul Central al Refugiaților Armeni a alcătuit o enumerare pe baza anunțurilor apărute în ziarele turcești cu averile armenilor scoase la licitație. Îar în august 1926, guvernul turc și-a anuțat intenția de a păstra Întreaga avere confiscată înainte de intrarea în vigoare a tratatului de la Lausanne, (6 august 1924), și restituirea numai acelei părți care a fost confiscată după această dată (? n.n.) și doar în cazurile când existența averii confiscate nu era cunoscută statului (?? n.n.)

          Și Turcia apăsa frâna până la podea: la 23 mai 1927, era promulgată încă o lege prin care era complet exclusă posibilitatea întoarcerii armenilor în patria lor istorică. Această lege prevedea că puterea executivă era împuternicită să declare pe „cetățenii imperiului otoman, care în timpul războiului pentru independență, nu au luat parte la lupta națională, s-au aflat in afara Turciei și nu s-au integrat cu teritoriul turcesc în perioada dintre 24 iulie 1923 și promulgarea prezentei legi, lipsiți de calitatea lor de cetățeni turci”. (1)

          Pe cale de consecință, guvernul turc lipsea de drepturi de cetățenie sute de mii de armeni care s-au salvat de la măcel. Li s-a interzis dreptul de a se întoarce în casele lor  fără a li se aduce vre-un fel de acuzații, pur și simplu pentru faptul că erau armeni. Armenii, s-au pomenit fără cetățenie, ei au primit pașapoarte Nansen, introduse  la propunerea  savantului norvegian Fritjof  Nansen de Societatea Națiunilor, în 1922.

          Legile acestea, ale guvernului turc, poziția acestuia în raport cu drepturile armenilor victime ale genocidului erau incompatibile cu normele cele mai elementare ale dreptului internațional fiind în contradicție cu obligațiile internaționale la care   Turcia era semnatară.

***

          A reacționat comunitatea internațională față de această atitudine arbitrară a Turciei privind modul în care poporul armean era jefuit ?

          Au primat jocurile de interese, și maniera în care a fost tratată „problema armeană” în ansamblul ei a vădit acest lucru. Evident Turcia urmărea „închiderea” problemei. Dar ea nu era singura interesată. Temându-se de apariția răspunderii Germaniei, -inclusiv financiare- Consilierul  juridic al Ministerului de Externe a Grmaniei, Otto Gopert, a sugerat măsuri pentru ca țara sa să nu fie învinuită de a fi dat concursul ei la exilarea armenilor. (A.Bonn, C.Dinkel). Treptat, când tratatul de la  Sevres a fost înlocuit cu cel de la Lausanne, problema răspunderii pentru armenocid a alunecat în planul plasării refugiațîlor și de „compensare a pierderilor”.

          Herberth Asquit și Stanley Boldwin au pus problema plății în favoarea poporului armean a unui grant pentru ca „să se închidă definitiv problema armeană”. Acest gest a fost perceput de armeni ca o tentativă de înlocuire a răspunderii politice a guvernului turc, și ca o răscumpărare pentru lipsirea poporului armean de teritoriul lui național, ca o jignire a memoriei celor surghiuniți.

          Problema armeană a fost în atenția Societății Națiunilor încă de la început. Recomandările și deciziile sale rămâneau însă  pe hârtie și evident  ea nu a soluționat nici drepturile plății despagubirilor. Fritjof Nansen, in lucrarea sa Armenia and the Near East (Londra 1928) a citicat cu asprime Societatea Națiunilor exact pentru acest lucru.

          Este de remarcat faptul că se urmărea restrângerea categoriei celor care ar fi avut drepturi la restituiri. Or aceste categorii erau nu puține; mai întâi erau armenii care au părăsit imperiul otoman în timpul măcelurilor hamidiene (1876-1914); apoi cei care au fugit în anii 1914-1923,   fără pașaport turcesc; cei care au avut pașaport turcesc; cei care au părăsit imperiul, otoman după capitularea de la Mudros (1918) cu pașapoarte emise de autoritățile de ocupație; cei care au fugit din Cilicia după ce se reîntorseseră în timpul ocupațriei franceze; cei fugiți din Smirna din ordinul trupelor kemaliste; armenii din regiunea Kars care au fugit în 1918, 1920 și 1921, în urma evenimentelor militare care au avut loc; populația armeană din regiunea Șataht, Nahicevan, Surmalu, alungată de invazia trupelor turcești și bandelor de tătari (ulterior numiți azeri) și în urma tratatului de la Moscova din 1921; armenii din Baku, Ganzak, în anii 1918, 1920; armenii care au fost incluși mai târziu în componența  RSS Gruzină, din Djawakhk (Ahalkalak) supuse jafului și măcelurilor în timpul ocupației turcești.

          Spania, Suedia și Italia au avut inițiativa ca Societatea Națiunilor să se ocupe de problema confiscării ilegale a averilor și depunerilor bancare doar  a armenilor care au locuit în teritoriile imperiului otoman înainte de 1914. Toate celelalte categorii (vide ante) au rămas pe dinafară. Dar chiar și așa Turcia a luat o poziție dură și total negativă. La 30 octombrie 1925, guvernul turc adresează o scrisoare Secretarului General al Societății Națiunilor, semnată de Tefik Kiamil-Bey, în care se declara că : „ situația prezentă a armenilor, care au părăsit teritoriile turcești înainte de semnarea tratatului de la Lausanne, a fost reglementată de declarațiile lui Ismet-pașa la Conferința de la Lausanne”.

          După cum se poate observa dosarul genocidului  armean contunua să fie pe rol în politica internațională fără a da semne de soluționare. Șansele erau drastic diminuate de faptul că statalitatea poporului armean era încorsetată de acțiunea comună a Turciei kemaliste și a Rusiei bolșevice iar problema armeană nu o puteau ridica decât organizațiile obștești. Aceste organizații au început, din anul 1925, să adreseze Societății Națiunilor petiții și memorandumuri. Ele erau trimise de Comitetul Central al Refugiaților Armeni,  care protesta declararea averilor armenilor ca fiind „abandonate”  iar confiscările ca fiind ilegale. Guvernul turc pentru a-i lipsi pe armeni de posibilitatea recuperării averilor confiscate ilegal,  a retras cetățenia turcă acestora, a refuzat dreptul de viză temporară de ședere, de atestare a identității, urmărirea dreptului de moștenire prin testament sau tutelă, precum și refuzul ca armenii care se aflau în afara granițelor Turciei să fie reprezentați prin procură. No comment! Aceasta însemna nici mai mult nici mai puțin că republica Turcia refuza fățiș dreptul armenilor la justiție! Și asta nu este totul. Agenția telegrafică oficială a Turciei, la 22 noiembrie 1927, a comunicat prin presă că „ guvernul a primit informații că unele tribunale pronunță hotărâri în favoarea armenilor absenți, și în consecință a obținut acordul Ministerului Justiției că tribunalele nu vor mai pronunța astfel de hotărâri”. Așa!

          Ce a făcut însă Societatea Națiunilor cu noianul de proteste si plângeri adresate ei de către armenii refugiați? Le -a predat guvernului republicii Turcia ! Răspunsul guvernului turc adresat Societății Națiunilor, și anume Secretarului General E. Drummond, prin scrisoarea ministrului turc de externe Rușdi, din 25 februarie 1928, conținea poziția oficială a Turciei.

          Iată câteva pasaje din acest document: „ Guvernul turc consideră, că soarta refugiaților armeni, la fel ca și problema privind „averile abandonate” nu-i revin spre examinare în cadrul obligațiilor luate de el având în vedere că fugarii (s.n.) armeni, despre care este vorba în nici un caz nu pot, după dreptate, fi asimilați cu minoritățile ce trăiesc în prezent pe teritoriul său și pe această bază bucurându-se pe deplin de prevederile articolelor de la Lausanne care-i privesc”. Și mai departe: „ fugarii se află într-o situație specială, în situația de criminali, care datorită actului de amnistie generală, anexat la tratatul de la Lausanne au putut fi eliberați de pedeapsa la care ei (dacă s-ar întoarce în țară ) ar fi supuși având în vedere acțiunile lor penale. În toate celelalte probleme referitoare la armeni, Turcia își rezervă dreptul totalei libertăți de acțiune…”.Și apoi: Guvernul și-a rezervat dreptul de a permite reîntoarcerea numai a acelor cetățeni ai Imperiului otoman care au părăsit țara mai înainte, a căror reîntoarcere nu va crea inconveniente.” Reprezentantul avea în vedere că persoanele cărora guvernul turc le va refuza aceste concesii vor fi privați de cetățenia turcă.

          Însă Comitetul Central al Refugiaților Armeni nu a renunțat. Ła 5 iunie 1929, s-a adresat pentru consultanță juridică la patru juriști de drept internaținal eminenți: Gilbert Gidel, Albert Lapradele, Louis Lefure și Andre Mandelstam.

          Întrebările la care aceștia urmau să răspunđă erau precise și clare: 1/ Pot fi privați de cetățenia turcă armenii care nu au participat la „lupta națională” în baza actelor semnate la Lausanne, (30 ianuarie și 24 iunie 1924), și a declarației lui Ismet pașa la Conferința de la Lausanne din 17 iulie 1923? 2/ Actele menționate oferă o bază juridică Turciei sa confiște averile armenilor aflători în afara graniețelor Turciei, și dacă nu, obligă guvernul Turciei la retrocedarea averilor către  proprietarii lor armeni? 3/ a treia întrebare era de ordin juridic și punea chestiunea caracterului internațional al litigiilor dintre eventualele litigii dintre Turcia și un stat membru al Consiliului Societtății Națiunilor..

          Juristii au răspuns astfel: Turcia nu are dreptul să lipsească pe membrul vreunei minorități de cetățenie și prin asta de dreptul de a se afla sub protecția Societății Națiunilor. Armenii au părăsit țara pentru că viața lor nu era în siguranță. În ceace privește đeclarația lui Ismet-pașa jurisconsulții au ajuns la concluzia că respectiva declarație pleca de la faptul că intre cele două probleme, care erau total diferite, -amnistia și returnarea emigranților- Turciei nu exista nici o corelație și nu are bază juridică iar o amnistie autentică implică reîntoarcerea emigranților la căminele lor. Faptul că după instaurarea regimului kemalist consulatele turcești de pretutindeni nu au mai acordat armenilor drptul de a se întoarce în țară a fost caracterizat de juriști ca o măsură echivalentă cu o pdeapsă penală.  Ei au reamintit că normele internațîonale limitează competența juridică a legislației naționale, contrar celor afirmate de partea turcă. Juriști au constatat că Turcia confiscând averile armenilor a comis o ilegalitate fățișă și lipsită de logică juridică.De aici decurge obligativitatea returnării averilor proprietarilor de drept, adică armenilor.Aceasta este în conformitate cu diferite articole a unor tratate internaționale, spre exemplu: art.297 tratatul de la Verailles, art.249 a celui de la Saint -Germain, art 117 a celui de la Neuilly, art 232 a celui de la Trianon. Deasemenea o altă concluzie, bazată pe normativele internaționale arată ca Turcia nu are dreptul să confiște averile armenilor sub pretextul că ei în prezent nu sunt locuitori ai Turciei. Jurisconsulții au mai constatat că Guvernul turc nu are draptul să se refere la absența din țară a persoanelor cărora el însusi nu le permite să se întoarcă acasă. Deci armenii refugiați pot să invoce art. 37-44 din tratatul de la Lausanne,  in cererile lor, în calitate de membrii a minoritătii nemusulmane din Turcia.

          Concluziile jurisconsulîlor însă nu au fost luate în seamă de puterile participante la tratatul de la Lausanne   si  nici de Societatea Națiunilor.

          Pe de altă parte este discutabilă aplicarea mecanică a principiului integrității teritoriului tocmai statului care a uzurpat (însușit) teritoriu unui alt popor, doar în virtutea ocupației. Să ne limităm a spune că de fapt scopul ultim a armenocidului a fost însușirea teritoriului. Kemalismul a desăvârșit genocidul și a fructificat rezultatele acestuia. În fapt genocidul a continuat și sub alte forme; distrugerea momunemtelor, cimitirelor, mănăstirilor, bisericilor a denumirii toponimelor (nu cu mult timp în urma au fost schimbate 38000 de toponime. Mai mult există o presiune constanta pentre ca armenii trăitori în Turcia să renunțe la numele lor armenesc în favoarea altuia turcesc.

          Ne oprim aici cu derularea acestor file de dosar privind restituirile, datele căruia au fost adunate de prof .Y.Barsegov (Dosarul Juridic al genocidului armean, Ed.Ararat, 2013),pentru a constata că problema a fost de la început urmărită de cei în drept până aproape de 1930. Dar criza economică mondiala, războiul al doilea mondial care bătea la ușă, izbucnirea acestuia si ruina care a urmat, anii de refacere a economiei nu au creat condiții propice continuării urmăriri acestei probleme.

          Apoi problema restituirii averilor armenilor  s-a derulat în perioada în care Rudolf  Lemke nu definise încă termenul de genocid care separa măcelurile și crimele de război generale, de cele care selectau grupuri etnice, religioase sau politice până chiar si din proprii cetăeni ai statului genocidar.

Nu era elaborată și adopatată de către ONU Convenția pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid semnată de o multitudine de state. Recunoașterea  armenocidului este un răspuns dictat de negaționismul Turciei. Astăzi aproape 30 de state au votat în Parlamentele lor aceată recunoaștere printre care și Germania, fosta aliată a Turciei în Primul Război Mondial. În plus poporul armean, deși majoritatea sa trăiește în diaspora, este subiect de drept internațional având o statalitate care poate, în calitatea sa de stat independent si suveran, să intenteze procese în cadrul prevederilor dreptului internațional penal existent.

          Așa dar astăzi avem un cadru politic și  juridic cu totul nou și propunerea Profesorului Raymond Kevorkian de a se (re)începe campania de recuperare a reparațiilor este cu adevărat nouă. Ea poate fi deci așezată pe baze noi, într-un cadru nou. Și așa cum domnia sa a subliniat în interviul pe care revista noastra l-a publicat (ARARAT, Aprilie, 2018), aceasta este o problemă care cere o pregătire multiplă, laborioasă cu implicarea unor specialiști care fie că există fie că trebuie formați si necesită resurse si eforturi  importante.

ARPIAR  S.

[1] Recent (2018) Garo Paylan, membru în parlamentul turc, a introdus o propunere legislativă pentru abolirea acestei legi. Deocamdată nu s-a dat urmare acestei propuneri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *