Mihai Stepan Cazazian

COMENTARIU / Eugen D. Popin : Homo politicus vs. homo inermis

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
Johannes_Lepsius2

Dr.Johannes Lepsius

Înainte de a fi fost confruntați cu relatări, mai apoi și cu documente oficiale despre acte de genocid, cu toate implicațiile și conotațiile sale, am considerat faptul în sine drept abject și exclusiv parte din acţiunile săvârșite drept represalii, (a se citi: barbarisme), în vreme de război. Cu toate că nimic, dar absolut nimic, nu poate justifica atari acte criminale, nici chiar în timpul unei confruntări armate.
Chiar dacă al doilea război mondial rămâne cea mai reprobabilă filă a istoriei moderne, iar genocidul nazist, capitolul cel mai crud, inuman și detestabil.Trebuie totuși să aducem în actualitate genocidul din fosta Jugoslavie, unde grupări etnice care până la declanșarea conflictului interetnic conviețuiau firesc și fără animozități reale. Poate doar, local, cu nevinovate atacuri verbale, niciodată cu urmări demne de luat în considerare. Din momentul în care interese, care în mod evident nu aveau nici o legătură cu conglomeratul națiunilor din fosta federație iugoslavă, au destructurat geografic și economic statul, s-a declanșat ( a se citi: manipulat) naționalismul, cu toate efectele sale colaterale. Urmările fiind binecunoscute: genocidul sârbilor, dar și genocidul albanezilor. Este de-a dreptul imposibil de explicat cum este posibil ca asemenea crime să se repete, chiar și după ce speța umană clamează a fi ajuns în epoca informaticii. Probabil, stricto sensu, doar tehnic.
Eu, autorul acestor reflecții, am văzut lumina zilei în România, dar în momentul în care am devenit cetățean al Republicii Federale Germania, am considerat firesc să îmi asum și întreaga istorie a țării, cu toate cele bune, dar și cu genocidul nazist, iar cel mai recent, recunoscut oficial și public de parlamentul german, genocidul din Namibia (1904-1908), respectiv în timpul și după reprimarea revoltelor populației hereo și nama.
În ziua în care Bundestagul (parlamentul) german a votat, după o lungă perioadă de dezbateri și tărăgănari, documentul care clasifică deportarea, islamizarea forțată, înfometarea și masacrarea poporului armean de către și cu acordul autorităților imperiului otoman între anii 1914-1918 drept genocid, am  considerat că va trebui să continui să mă documentez. Asta pentru a înțelege cele relatate în presă, deseori doar vag și fără suficiente detalii, unele aspecte fiind doar trecute în revistă, despre modul în care reprezentanții diplomației germane, dar și trupele germane, aliatul la vremea aceea a imperiului otoman, au fost active în teritoriile unde au avut loc represaliile împotriva poporului armean. Dar și modul în care au acționat atât pe plan diplomatic și militar pentru a împiedica carnagiul. Cercetând documente diplomatice, acte oficiale ale diplomației germane din acea vreme, unele adresate personal cancelarului imperial von Bethmann Hollweg, altele prin intermedierea ambasadorului în misiune specială la Constantinopol, Wolff-Metternich, trebuie spus în mod explicit faptul că, nimic nu poate scuza modul în care homo politicus (nu!) a acționat în favoarea victimelor, a hăituitului homo inermis (omul lipsit de apărare). Documente pe care le voi atașa la finalul acestui punct de vedere.
Este greu, dacă nu chiar imposibil de înțeles, motivul care a blocat reacția cancelarului von Bethmann Hollweg la informația preotului evanghelic Johannes Lepsius* remisă la data de 29 noiembrie 1915, măcar pentru un individ obișnuit, lipsit de experiență politică și diplomatică. Informație care relata despre expulzarea (!) a 10.000 de armeni din Constantinopol, care ulterior au fost asasinați în munții din apropierea orașului Ismid. Dar și despre faptul că exista încă o listă cu 70.000 de armeni care urmau să fie deportați. La rândul său, Lepsius, a primit informația de la Comitetul armean de la Sofia. Vom reda mai jos textul în original primit de preotul Johannes Lepsius (1858-1926) :

“Malgré les assurances faites aux représentants des Grandes Puissances à Constantinople le Gouvernement Turc a commencé inexorablement l’expulsion des Arméniens de Constantinople.
Jusqu’à présent on a expulsé déjà 10000 personnes, dont la majorité est assassinée dans les montagnes d’Ismid. La liste de 70000 hommes est préparée.
Au nom du christianisme et de l’humanité sauvez les derniers débris d’un peuple, qu’on extermine et par une intervention efficace arrêtez le martyr des innocents.

Comité arménien.”

Un alt document care ne-a atras în mod deosebit atenția, este cel din 7 decembrie 1915 al ambasadorului Wolff-Metternich, în care acesta relatează întrevederea avută cu Enver Pașa, Halil Bei și Djemal Pașa, întrevedere în care li s-a transmis reprezentanților imperiului otoman punctul de vedere german, precum și al diplomției europene, privind deportările. Partea otomană negând continuarea deportărilor din Constantinopol, argumentând însă că anumite măsuri (!) au fost necesare, țara fiind în război. Tot în documentul diplomatului german se relatează fapte absolut incredibile. Anume, colonelul von Kress, colaborator al mai sus amintitului Djemal Pașa, i-a relatat ambasadorului Wolff-Metternich, că realitatea de la fața locului este realmente explozivă și depășește toate limitele imaginarului. Iar că în țară se răspândește zvonul că germanii au dorit masacrele. Mai apoi, notează diplomatul, ”…am protestat vehement privitor la cele relatate mie de colonelul von Kress. Protestele fiind însă fără valoare, iar negările părții turce privind încetarea deportărilor, lipsite de sens. Din surse demne de încredere, apropiate șefului poliției locale, relatează diplomatul, am fost informat că de curând 4000 de armeni din Constantinopol au fost deportați în Anatolia, urmând ca și cei 80.000, încă locuind în Constantinopol, să fie deportați. După ce în vară au fost deja 30.000 deportați, iar 30.000 s-au refugiat. La finalul documentului, diplomatul dă numele geniului răului, numele celui care coordonează deportările și, probabil, masacrele. Este vorba despre Talaat Bei…” (Mehmed Talât), mare vizir al imperiului otoman și conducător al mișcării politice a ”tinerilor turci” (Jön Türkler). Talaat Bei a fost cel care, din poziția de ministru de interne, a ordonat la 24 aprilie 1915 arestarea intelectualilor armeni la Istambul, declanșând prin aceasta genocidul armean.
Un alt aspect care ne-a atras atenția în mod deosebit și care ni se pare absolut incalificabil, inuman și condamnabil, este politica de islamizare forțată a armenilor. Despre această practică a imperiului otoman, așadar o politică de stat, condusă și implementată de organele statului, se relatează în diverse depeșe diplomatice. Printre care și a subsecretarului de stat în ministerul de externe, Zimmermann, care notează la 12 decembrie 1915, faptul că ”… guvernul turc încearcă să convertească forțat restul populației armene la islam. Este evident că nu vom putea privi în liniște astfel de practici. Și solicită cancelarului să ceară clarificări și explicații guvernului otoman…”
Organizația creștină ”Deutscher Hilfsbund für christliches Liebeswerk im Orient.”, o inițiativă a preotului Johannes Lepsius, adresează cancelarului von Bethmann Hollweg, la data de 4 decembrie 1915, o scrisoare prin care informează despre faptul că organele locale ale imperiului otoman au primit ordin să convingă (!) populația armeană să semneze un angajament scris în care cer îndurare și roagă să li se permită convertirea la religia sfântă a Islamului.
Este de-a dreptul incredibil cât de feroce a putut fi politica de islami-zare forțată a populației armene din teritoriile fostului imperiu otoman. Consulul german de la Constantinopol Mordtmann, scrie în nota sa din 21 decembrie 1915, sub titlul ”Islamizarea forțată a armenilor din Anatolia:
Ea a început pe o scară mai largă și a fost operată în mod sistematic în provincia Trapezundului.” Continuînd cu fraza care aduce la lumină adevărul: ”Este vorba de, nu mai puțin decât, distrugerea sau islamizarea forțată a unui întreg popor.”

Cartea preotului Dr.Johannes Lepsius, practic persoana cea mai activă în ajutorarea și relatarea genocidului armean, ”Armenii și Europa”- o punere sub acuzare , apărută în anul 1897 la Berlin, semnala deja în acei ani, masacre asupra armenilor. Amintesc aici”baia de sânge” din orașul Eghin, în zilele de 15 și 16 septembrie 1896. Zile în care au fost incendiate 600 de case aparținând armenilor. Numărul armenilor masacrați fiind de circa 2000. Între care, multe femei și copii. Informația privind numărul victimelor fiind confirmată și oficial de raportul consular trimis autorităților germane. Lepsius notează în continuare faptul că populația armeană nu a opus nici o rezistență și nici un soldat turc ori cetățean care au participat la masacru nu a fost ucis.
Așadar el, homo politicus, decide după bunul său plac, iar el, bietul homo inermis, este forțat să renunțe la locurile natale, la bunurile sale, până și de credința strămoșească trebuie să se dezică, doar pentru că el, homo politicus, are puterea de partea lui. Firește că e superfluu, îndrăznim totuși, noi homo inermis, să ne întrebăm: Puterea sau Paranoia puterii?

La 12 aprilie 2015, Papa Francisc, cu ocazia proclamării în catedrala Sfântul Petru din Roma, a poetului și calugărului armean, Sfântul Grigorie de Narek, Doctor al Bisericii Universale, Papa Francisc a catalogat clar și fără echivoc, deportările, islamizarea forțată și masacrarea creștinilor armeni în imperiul otoman, drept genocid. Slujba din catedrala Sfântul Petru, a fost celebrată de Papa Francisc împreună cu patriarhul catolic armean Nerses Bedros XIX-lea Tarmouni. Au fost prezenți președintele armean Serge Sarkissian, patriarhii Karekin II-lea și Aram I-ul, numeroși episcopi din toată lumea, precum și foarte mulți pelerini armeni.

În locul unui corolar, am să revin la ideea care mă privea. Așadar, iar în această privință suntem convinși, fiind irecuzabil și în spiritul firescului, nimic nu ne dreptul să ne dezicem de ceea ce înaintașii nostri au făptuit. Bune ori rele. Căci nimic nu ne absolvă în fața urmașilor și dinaintea Adevărului. Iar un genocid, rămâne genocid în veci, cu voia sau fără voia celor care l-au făptuit. A lor și a tuturor urmașilor lor.

 

Eugen D. Popin

* Istoria lumii cunoaște mulți umaniști care, în vremuri de genocid și alte crime comise împotriva umanității, s-au implicat pentru protecția victimelor, pentru salvarea celor amenintati, pentru dreptate și pentru condamnarea celor vinovați. Dar mai rar un astfel de angajament permanent, chiar și în cele mai dificile circumstanțe, cum ar fi pierderea dreptului de a profesa, sau chiar amenințarea propriei vieții. Unul dintre aceștia a fost preotul din Potsdam, Johannes Lepsius motiv pentru care armenii îl venerează până în prezent cu respect și recunoștință.

Prof. Dr. Aschot Hayruni ( Universitatea din Erevan)
————————-

Poetul-romano-german-Eugen-D-PopinEugen D. Popin este născut la Ciacova și a emigrat în Germania. Poetul bănățean are o bogată activitate publicistică, fiind autorul a peste 20 de volume de poezie, eseistică și traduceri, din și în limba germană, din și în limba italiană. În Germania editează revista de cultură „Alternanțe”, este membru al  Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Uniunii Scriitorilor Germani, al Exil-PEN Germania, „așadar un cetățean al lumii”, cum îl numește Geo Vasile în prefața volumului „Viul și aproapele”.

  •  
  •