Mihai Stepan Cazazian

COMENTARIU Comunităţile creştine în miezul infernului din Orientul Apropiat

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

10.08.12-9372siria2

Prinşi în focarul evenimentelor din Orientul Apropiat se află şi credincioşii celor 11 Biserici Creştine: copţi, maroniţi, ortodocşi, greco-catolici, armeni ortodocşi, armeni catolici, caldeeni, assirieni, siriaci, protestanţi…comunităţi istorice cu rădăcini care provin dintr-o implantare religioasă foarte veche, cu mult anterioară naşterii Islamului.  

Sunt acum 11 milioane de creştini trăind în comunităţi aflate în toate ţările din Orientul Mijlociu, comunităţi descrise de Rene Guitton, expert al Alianţei Civilizaţiilor a Naţiunilor Unite şi autorul unei cărţi impresionante, “Ces Chretiens qu’on assasine” (Ed. Flammarion). O panoramă ce este nu numai interesantă, ci deschide şi o poartă spre înţelegerea unei lumi despre care ştim foarte puţine şi constituie, pe timpul oricărei criză, una dintre ţintele favorite ale fundamentaliştilor islamici. Acum două zile, ca cel mai recent episoade al acestei foarte lungi serii de atacuri, rebelii sirieni (printre care şi forţe care aparţin miliţiilor fundamentaliste Al-Nousra şi celor din mişcarea “Statul Islamic al Irakului şi Levantului”) au preluat controlul localităţii Maloula situate la 55 km de Damasc. Este una dintre ultimele localităţi din lume unde se mai vorbeşte aramaica, având o populaţie majoritară de creştini Greco-catolici. Să ne amintim că, în urmă cu o săptămână, la Alexandria au fost atacate bisericile creştine…

Cine sunt creştinii din Orientul Apropiat?

În Egipt , creştinii reprezintă aproximativ 10% din populaţie, cei 8-10 milioane de copţi constituind cea mai importantă comunitate creştină din întreaga regiune. Vizaţi în ultimii ani de o serie de atentate sângeroase, copţii au o foarte slabă reprezentare în Adunarea Naţională şi, chiar în condiţiile în care libertatea cultelor era garantată, aveau nevoie de aprobarea autorităţilor pentru a construi sau restaura o biserică.

În Irak se aflau înainte de căderea lui Sadaam Hussein (viceprim ministrul său era Tarek Aziz, creştin) aproximativ 600.000 de creştini, aproximativ 3% din populaţie, dintre care 400.000 de catolici caldeeni şi siriaci. După căderea regimului, pe fondul luptelor violente interconfesionale din zonă, este vizibilă o multiplicare a atentatelor împotriva comunităţilor creştine, aceştia migrând fie în Occident, fie în Kurdistan.

800px-St-Stepanous-06

mănăstirea armenească Surp Stepanos-Iran

În Iran există aproximativ 135.000 de creştini dintre care 20.000 catolici caldeeni, reprezentând mai puţin de 0,3% din totalul populaţiei. “Puternic minoritară, comunitatea creştină din Iran nu revendică nici un fel de rol politic. Este acceptată, la fel cum este şi minuscula comunitate evreiască”.

În Israel trăiesc aproape 150.000 de creştini, în principal catolici şi ortodocşi melekiţi (2% din totalul populaţiei). Aceşti cetăţeni, arabi israelieni, beneficiază de naţionalitate israeliană dar nu au nici un fel de influenţă politică. “Chiar dacă situaţia lor nu este comparabilă cu cea din teritoriile palestiniene, în ochii multora dintre cetăţenii Israelului rămân doar arabi. În realitate sunt o minoritate în cadrul unei minorităţi, mai ales la Ierusalim, unde sunt cu încetul împinşi în afara oraşului datorită intensificării prezenţei evreieşti”.

În Iordania creştinii reprezintă aproximativ 6% din populaţie, adică 350.000 de creştini dintre care 120.000 de catolici: maroniţi, Greco-melekiţi, caldeeni şi catolici. Din 2003 încoace, după invadarea Irakului, în Iordania au sosit foarte mulţi refugiaţi, dintre care un număr important de creştini şi “chiar dacă în Iordania comunitatea creştină nu beneficiază de putere politică, se află sub protecţia monarhiei haşemite”.

Israel-Armenian-genocide-620x300

În Liban, creştinii sunt aproape 40% din populaţie, adică 1,5 milioane de persoane, în principal maroniţi. Există 18 comunităţi religioase dintre care 13 creştine (melekiţi, ortodocşi, greco-catolici, etc), cu un important rol politic. În mod tradiţional, Preşedintele Libanului este maronit, iar locurile în Parlament se distribuie în mod echitabil între creştini şi musulmani, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul repartiţiei posturilor de înalţi funcţionari.

Ţările din Golf reprezintă o regiune unde trăiesc aproximativ 3,5 milioane de creştini, ortodocşi şi catolici, în mare parte imigranţi din Asia. Dreptul de practică liberă a credinţei le este recunoscut de toate monarhiile cu excepţia Arabiei Saudite, pământul sfânt al Islamului, care interzice orice altă practică religioasă cu excepţia celei musulmane.

Palestina are o populaţie creştină de aproximativ 60.000 de persoane, în principal catolici şi greco-melekiţi. “În această zonă există o viziune islamistă preponderentă care face un amalgam ce asociază ceştinii din Occident cu cei din Orient şi, prin extensie, cu memoria cavalerilor cruciaţi şi, începând cu anul 2000, cu invadatorii americani…Supusă la tot felul de presiuni, această comunitate a diminuat extrem de mult, riscând chiar să dispară de pe pământul unde a înflorit creştinismul ”.

În Siria creştinii reprezintă 4,5% din totalul populaţiei, adică ceva mai puţin de un milion de oameni : siriaci, melekiţi, maroniţi, ortodocşi şi armeni. “Situaţia lor este garantată de natura laică a regimului sirian…Bachar al Assad are tot interesul să protejeze comunitatea creştină deoarece el însuşi provine dintr-o minoritate, cea alauită, derivată din ritul şiit”, explică Rene Guitton.

În Turcia sunt aproximativ 80.000 de creştini (0,1% din totalul populaţiei), faţă de un procent de 20% din populaţie în 1900. Cauza o reprezintă, după Rene Guitton “genocidul armean din 1915, masacrele şi conflictele care au jalonat istoria sec.XX şi care au dus la micşorarea dramatică a numărului de creştini în Turcia. ..Chiar şi azi, cetăţeanul armean este considerat în această ţară ca unul de mâna a doua”.

Dincolo de aceste date, există o mare problemă pe fundal, reprezentată de revenirea în forţă, pe întreg spaţiul Orientului Apropiat, a unei mişcări islamiste fundamentaliste. Foarte important deoarece acesta este contextul în care se repune problema regimului existent în jurisprudenţa tradiţională religioasă musulmană pentru non-musulmani: dhimma. Care este statutul acestei comunităţi definite prin expresia “ahl adh-dhimma” (“oamenii din dhimma”)? Tatiana Pignon, într-un foarte interesant articol publicat la începutul acestui an, subliniază că discuţia vizează statele de tip teocratic unde Sharia este legea supremă (Arabia Saudită, Kuweit, Emiratele Arabe Unite,Quatar, Yemen, Iran şi Libia), spre deosebire de ţări ca Siria sau Turcia care, “datorită unor motive istorice diverse şi cu aplicaţii concrete mai mult sau mai puţin eficace, scot în prim plan principiul laicităţii; dar în aceste ţări, ca şi în Iordania, Liban, Egipt sau Irak, legea islamică nu este aplicată cetăţenilor non-musulmani, ceea ce înseamnă că nu există dhimmi şi nici ierarhie între grupurile confesionale…O cercetătoare autoare de teorii controversate, Bat Ye’ôr, ea însăşi evreică născută în Egipt şi trăind în exil datorită politicilor lui Nasser, a dezvoltat conceptul de “dhimmitudine” format pe un neologism care să reamintească termenul de”servitute” pentru a încerca să caracterizeze situaţia non-musulmanilor în Islam”. Poate aici se află alta dintre cheile înţelegerii tensiunilor din fundalul crizelor violente successive care agită acum întregul Orient Apropiat şi Maghrebul: teama că, prin extensia puterii de influenţă a islamismului fundamentalist, într-un fel sau altul, la un moment dat, ar putea să existe o presiune de natură să elimine regimurile definite drept “islamist moderate” şi să aducă la putere forţele politice ale fundamentalismului Islamic. Sharia nu este doar o problemă majoră pentru comunităţile creştine din Orientul Apropiat, ci şi pentru respectarea a ceea mai este (încă) formula unui foarte fragil echilibru interconfesional. Există o asemenea posibilitate? Cu certitudine că da. De aici şi exacerbarea intoleranţelor şi apelul la Jihad, acum puternic şi concret, la scenă deschisă. Şi, poate, de aici şi reevaluarea opţiunilor faţă de regimul Assad în Siria…

Cristian UNTEANU

http://adevarul.ro

 

  •  
  •