Redactor

COMENTARIU / „ Când doi se ceartă al treilea câștigă”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
[Erik S. Lesser/EPA/EFE]

              Titlul articolului este o veche zicală care și-a dovedit viabilitatea recent în cazul nostru al armenilor. Mulți ani S.U.A. a evitat să adopte o atitudine tranșantă privind recunoașterea genocidului comis asupra poporului armean de Imperiul Otoman. Ca și în alte cazuri primau  interesele politice și militare știut fiind importanța pe care SUA o acordă poziției geostrategice a Turciei, până nu de mult membră de nădejde  al pactului NATO.  Răceala în raporturile turco-americane a început să apară odată cu refuzul  Washingtonu-lui de a-l preda autorităților turce pe imammul Fethullah Gulen  refugiat în SUA, cel mai redutabil adversar politic al președintelui Regep Tayyip  Erdogan care nu a putut uita acest afront al aliatului american.

               Așa zisa „lovitură de stat organizată de unii comandanți militari din statul major al armatei turce”   a fost de fapt o provocare  pusă la cale la ordinul lui Erdogan de către Hakan Fidan omul lui de casă numit Director al MIT (Milli  Istihbarat Teșkilati) Serviciul Național de Informații și  a avut ca scop   decapitarea  armatei,  arestarea unor generali deveniți incomozi pentru tendințele dictatoriale ale lui Erdogan, tendințe  care se conturau pe zi ce trecea. Armata turcă s-a considerat întodeauna o apărătoare a principiilor kemaliste și a reacționat întodeauna cu promptitudine când unii lideri politici au deviat de la aceste principii. Erdogan știind lecția trecutului nu a mai așteptat să se întâmple ceva și a lovit corpul ofițeresc înainte ca acesta să se dezmeticească. Ca lucrarea să fie și mai complectă a lăsat să se înțeleagă neoficial că americanii nu sunt străini de această „lovitură de stat”.

                Odată cu accentuarea regimului  dictatorial,  Erdogan lovit de morbul grandomaniei,  în sinea lui se dorește deja un conducător al lumii islamice atât din Orientul Apropiat cât și din Africa. Recenta lui implicare în problemele Libiei fiind elocvente în acest sens. Deasemeni Hakan Fidan  directorul MIT a stabilit cu emirul Qatar-ului Tamin bin Hamad  o convenție de colaborare pentru instruirea specială a ofițerilor qatarezi la o bază din Turcia din apropierea Izmirului. Colaborarea bilaterală s-a amplificat când Arabia Saudită, Emiratele Arabe, Egiptul au instituit în 2017 o blocadă a Qatarului, acuzat că sprijină extremismul și terorismul. Imediat președintele Erdogan fără să se lase prea mult rugat a trimis în sprijinul Qatarului o unitate militară la baza din Al-Rayyan și este în curs de  organizare încă o bază militară turcă la Doha. Bunele relații cu unele țări islamice se materializează și prin ajutor militar care îl acordă Turcia, dealtfel  deosebit de benefică pentru industria de armament al Turciei care a primit comenzi substanțiale pentru drone militare de observație și atac, de diferite tipuri. Este interesant de știut un „amănunt”,  compania care fabrică dronele turcești este condusă de Selciuk Bayraktar, ginerele lui Recep Erdogan.   Se putea spune că Turcia a devenit un aliat  incomod, care încurcă interesele americane în Orientul mijlociu dar SUA nu a reacționat tot sperând într-o recuperare a acestui partener destul de năbădios dar atât de bine plasat din punct de vedere geostrategic raportat la interesele NATO.

                Răzbunătoarea frondă a lui Erdogan a continuat imediat după ce trupele americane s-au retras din teritoriile kurzilor deși administrația SUA i-a cerut să se abțină de la atacuri militare împotriva kurzilor. Nici nu se îmbarcase bine în avion ultimul militar american că armata turcă a năvălit cu tot armamentul greu asupra kurzilor lăsați în voia soartei.

                În acest sens premierul israelian Netanyahu a avut la adresa lui Erdogan o remarcă deosebit de acidă caracterizându-l drept : „ un dictator antisemit ce masacrează copii și femei în satele kurde”. România este o țară prietenă cu Turcia prin urmare ne abținem de la unele comentarii pe marginea acestei afirmați a lui Netaniahu, care de fapt nici el nu este ușă de biserică.

                Regep Erdogan a continuat războiul nervilor cu partenerul american   prin idila care s-a înfiripat între el și Președintele Putin declanșând cum era și firesc puternice puseuri de gelozie din partea unchiului Sam, care simte cum zi de zi pierde controlul asupra  unei entități statale atât de sigure  cum era Turcia.      

                 Bomboana pe coliva alianței și prieteniei turco-americane a fost dotarea armatei turce  cu celebrul sistem antirachetă rusesc S-400. Suntem siguri că din acel moment în rândul oficialităților americane a început să încolțească, în sfărșit, ideea unor lovituri necesare pentru a  temporiza și al aduce cu picioarele pe pământ  pe Președintele Erdogan  acest rebel care își închipuie că-și poate bate joc de marea alianță Nord-Atlantică, fără să suporte niște consecințe.

                 Și iată că prima lovitură care l-a zguduit pe Erdogan a venit din partea ambelor Camere ale Congresului SUA care au votat recunoașterea genocidului armean, unul din  punctele cele mai  sensibile pentru președintele turc. A fost un duș rece la Ankara, chiar dacă la ora când publicăm acest articol, Administrația Trump a declarat că “poziţia Guvernului nu s-a schimbat”, adică, așa cum s-a spus în comunicatul din aprilie 2019, ceea ce s-a întâmplat cu armenii în 1915 “a fost una dintre cele mai grave atrocităţi în masă din secolul al XX-lea”. Probabil se speră ca „oaia rătăcită” să fie recuperată.

Pentru noi armenii această recunoaștere este o mare victorie, așteptată de un secol. Trebuie să acceptăm cu fair-play că această dreaptă și justificată satisfacție a fost obținută cu „ largul sprijin” al d-lui Erdogan , care sperăm că nu se va simți jignit dacă noi vom mulțumi totuși doar Congresului  SUA. Ce ciudată este istoria, iată cum după peste un secol această mare tragedie a poporului nostru a devenit o armă în mâinile unei mari puteri.  Ce lovituri va mai primi Erdogan ne interesează mai puțin, cert este că s-a mai adeverit un vechi proverb, probabil turcesc :„Interesul poartă fesul” iar de data asta  în sfărșit am profitat și noi armenii, de…. fes.        

 Sevag HAIRABETIAN

  •  
  •