Mihai Stepan Cazazian

COMENTARIU / 24 APRILIE – 30 MAI-1915 – DECAPITAREA…

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Armenian looking at the human remains of the terrible massacres at Der el Zor in 1915 1916. AGMI

 

  1915…CINCI SĂPTĂMÂNI  au fost necesare ca un popor să fie decapitat. Lipsit de elita sa, de conducătorii săi, de învățătorii săi, de preoții săi, de gospodarii săi. Între timp floarea tineretului combatant mobilizată (pentru prima dată în 500 de ani) era împușcată sub pretexte militare. Cinci săptămâni – și drumul era liber. Bătrânii, femeile, copiii, bolnavii nu mai puteau opune rezistență. Mai cu seamă că armele erau interzise neturcilor. Ba au mai fost confiscate și puținele arme de vânătoare. Dar și cuțitele și topoarele chipurile pentru înzestrarea armatei.

Dezarmați și „decapitați” cei care alcătuiau  populația  armeană nu mai erau decât o masă inertă cu care câțiva jandarmi puteau face orice. De exemplu să invite triburile de tâlhari să-i jefuiască sau / și să-i omoare pe acești sleiți de drumuri sub arșiță, înfometați și însetați. Memoriile abundă de scene apocaliptice.

Ce mai puteau face câteva sute de fedaini răsleți cu puștile lor cu muniția socotită? Ei erau puținii flăcăi ce nu au avut încredere în noile autorități simțind realitatea sinistră care li se pregătea. Și s-au retras în munți. Dar erau prea puțini și nesusținuți de nimeni.

În CINCI SĂPTĂMÂNI drumul către „soluția finală” era netezit. Restul timpului, lunile de război, a fost folosit fără bătaie de cap pentru autoritățile puciste să extermine în liniște populația armeană rămasă. Unii însă au mai reușit să fugă.

Dacă nu vi se par aceste cinci săptămâni un timp destul de scurt, vă înșelați. Este vorba nu numai de Istanbul (care se mai numea încă –până în 1930– Constantinopole) de unde au fost deportați și apoi uciși   sute de redactori, jurnaliști, preoți, clerici, scriitori, poeți, profesori,editori, învățători, educatori, tipografi, avocați, medici, comercianți, personalități ale comunității armene. Este vorba de întreaga Turcie, chiar dacă în sate persoanele vizate erau mai puține: preoți, diaconi, învățători, poate medici, negustori mai de vază, gospodari respectați etc. Aici trebuie amintit, de exemplu,  că șeful poliției din Istanbul era în posesie, încă din 1913, a circa 4000 de dosare cu armeni „ care au zis”, „ care fac” care „sunt din ăia” cu datele lor, adresele lor, fotografiile lor, legăturile lor, citate din scrierile sau afirmațiile lor, lista partidelor, asociațiilor, organizațiilor culturale etc. Mutatis mutandis, similară era situația din vilaiyete și chiar sate. Partidul (Ittihat ve Teraki) lucrase minuțios și planificat. Se pare însă că și armenii au fost imprudenți. Un articol publicat nu de mult în Bazmaveb (Veneția), al cărui autor a analizat presa armeană din Istanbul din anii 1910-1914, exprimă mirarea sa cum toate articolele publicate în presa vremii, arătau în clar intențiile armenilor, reale sau imaginare, dând astfel apă la moară poliției turcești. Credeau redactorii că turcii nu știau să citească armenește?

În moschei s-a dat citire unei broșuri redactate la centru,  în care erau incitări ale populației la delațiuni și violențe asupra vecinilor.

Înainte de 24 aprilie 1915, încă din 1914,  înainte de declararea războiului, au fost organizate câteva măceluri locale ici și colo, pe care armenii le-au considerat lucru obișnuit, doar ei țineau minte recentele atrocități hamidiene. Însă acestea erau altceva. Era repetiția generală pentru ce urma să fie mai târziu. Erau antrenați activiștii ce urmau să acționeze în teren.

Ulterior, Bahaedin Shakir, a primit insărcinarea de a echipa, înarma și conduce trupele auxiliare formate din pușcăriași de drept comun, spre a fi utilizați la masacrarea și jefuirea armenilor. Unele telegrame adresate lui Shakir de către Talaat au fost prezentate la Curtea Marțială turcă din anii 1919-1920, ca probe la dosar.

Toate aceste fapte, dar și altele, sunt suficiente pentru a ne da seama de caracterul premeditat, intenționat, al acestor măceluri, care prin amploarea lor și prin rezultatul lor (vidarea teritoriului ocupat de armeni, locuitorii de drept în Estul Anatoliei) conferă acestor evenimente încadrarea  juridică de crimă împotriva umanității, recte genocid.

Numeroși martori oculari– consuli, șefi ai misiunilor umanitare, directorii liceelor americane și franceze, personalul medical francez sau american ca și cel german, personalul militar german prezent în calitate de consilieri, un ofițer venezuelian, un pilot australian, un autor de memorii arab, etc. etc. depun unanim mărturie în acest sens în memoriile lor.

De altfel, încă la congresul ținut în ilegalitate, în 1910, a partidului  Ittihad ve Teraki de la Salonic,  Dr.Nazim  a insistat asupra soluției finale subliniind necesitatea unei minuțioase pregătiri.

Aceste cinci săptămâni în care au pierit brațele (soldații armeni mobilizați și împușcați sub pretextul curții marțiale) și conducătorii neamului (intelectualii, preoții etc) au asigurat ducerea lesnicioasă la capăt a planului criminal de exterminare a unui întreg popor.

Martori oculari aparținând tuturor naționalităților prezente pe teatrul de operațiuni din Anatolia au depus mărturii scrise în numeroase pagini de memorii. Cei mai nepărtitori, trebuie presupus a fi germanii deoarece ei erau aliați cu turcii și deci nu puteau fi bănuiți că nutresc adversități speciale antiturcești. Însă, amicus Plato, sed…, ei au consemnat adevărul. Iată-i pe câți-va:  cel mai zguduitor este cunoscutul raport secret a pastorului german Johannes Lepsius, membru al misiunii evanghelice germane in Turcia, Bericht über die Lage des Armenischer Volkes in der Türkei (Potsdam, 1916), urmat de lucrarea sa Der Todesgang des Armenischen Volkes (Potsdam, 1919, editia a 2-a), în care sînt descrise ororile văzute de el, însoțite de numeroase date statistice și descrieri de cazuri, cu referințe la documente și la fapte la care a fost martor ocular. Nu putem cita nici macar o mica parte din vastitatea celor care au depus in scris marturii in aceasta problema. Ne vom margini doar sa-i menționăm pe cei mai importanti.
Astfel, în 1919 apare la Berlin cartea savantului J. Marquart Die Entstehung und Wiederherstellung der armenischer Nation, în care se face analiza celor petrecute în anii 1915-1918. Avem apoi mărturiile lui Armin T. Wegner, apărute tot la Berlin, în 1919, Der Weg ohne Heimkehr, Ein Martyrium in Briefen, în care autorul publică scrisorile sale din Turcia, unde, aflat în misiune medicală, este martor la nenumarate atrocități. În 1921, deci imediat dupa război, apare la Potsdam cartea lui Kunzler Jakob Im Landen des Blütes und der Tränen. Erlebnisse in Mesopotamien während des Weltkriegs, unde același subiect este tratat pe larg.
Dar chiar în timpul războiului s-au scris cărți care cereau dreptate pentru armenii supuși unei nemiloase politici de purificare etnică. Astfel, în 1919 apare la Potsdam cartea lui M. Niepage, martor ocular, membru al unei misiuni germane în Turcia, Eindrueck eines deutschen Oberlehrers aus der Türkei, unde se fac o serie de descrieri ale faptelor amintite. Mai putem cita Die Wahrheit über die Leiden des armenischen Volkes in der Türkei während des Weltkrieges de Ernst Sommer, publicată la Frankfurt am Main în 1919, și multe altele.  Din lipsă de spațiu omitem numeroasele izvoare ale martorilor francezi, americani, britanici, venezueleni, australieni, arabi și chiar turci.

Concluzia este însă unanimă. Brutalitatea și caracterul planificat sunt evidente.

Se poate afirma deci că poporul armean a fost victima elementului surpriză. Poporul…Da. Dar conducătorii săi? Erau armeni membrii în parlamantul turc ( Zohrab, Vartkes ș.a.), oamenii din presa armeană, ei nu aveau surse de informare? Nu exista un think tank care să analizeze încotro bate vântul și să adopte minime măsuri de autoapărare? E ușor însă de pus întrebări la un secol distanță. Lor însă nu le-a fost la fel de ușor…Dar realitatea este totuși, că acei conducători, câți vor fi fost, nu s-au ridicat la înălțimea momentului istoric fatidic care îi păștea.

Fără planificare, turcii nu ar fi reușit niciodată să facă ravagiile pe care le-au făcut. Au fost mobilizate toate forțele agresive ale societății. A fost construită o legendă falsă a evacuării temporare, etc. Telegrafia, deja în uz, a fost folosită din plin, ca și criptografia. Ștergerea urmelor prin despuierea victimilor, pentru a le face rămășițele anonime, riguros aplicată. Legi marțiale, prevăzute  turcilor  care protejau pe armeni, erau pe loc aplicate.

Este evidentă prezența unui plan etapizat și punerea lui  în aplicare pe etape. Mascarea  acțiunii era asigurată nu numai de criptografie dar și prin utilizarea organizației secrete speciale organizată din infractori de drept comun eliberați din pușcării și echipați din arsenalele armatei (organizația Teșkilâti-I-Mahsusa).Când aceasta nu reușea, deoarece pe alocuri armenii au opus rezistență, interveneau forțele armate ale Jandarmeriei. Când nici acestea nu făceau față era chemată în ajutor armata (pentru potolirea rebelilor– versiunea oficială, pentru încheierea masacrelor– cea reală). Astfel armata era ținută ceva mai departe de aceste orori.

Așadar, noi cei născuți în diasporă, cei care am aflat  de Genocid, dar pe care nu l-am trăit, putem dezvolta o percepție greșită:  „ armenii ședeau liniștiți și-și vedeau de treabă și deodată turcii au venit peste ei și au făcut genocid”. Vedeți acum că nu a fost așa. Genocidul a fost gândit, planificat, pregătit, organizat, aplicat metodic pe etape pas cu pas. Cu roluri clare distribuite diferiților actanți. Faptele analizate atent, dar mai ales documentele, acelea care au scăpat nedistruse, și de ce nu? mărturiile numeroșilor martori oculari străini, ca să nu mai pomenim pe cele ale supraviețuitorilor  pledează unanim pentru caracterul organizat al acestei crime abominabile.

Într-adevăr, avem motivația-mobilul, avem prilejul, avem mijloacele, avem deliberarea-premeditarea, avem aplicarea, toate înmănunchiate în același făptuitor. Făptuitor care, juridic, nu mai există ca subiect de drept internațional (Imperiul Otoman) dar care are în Turcia de astăzi un aprig apărător care ia asupra sa, deci, întreaga responsabilitate a faptei prin aceea că neagă cu tenacitate evidența existenței acesteia. Și prin aceasta își asumă juridic responsabilitatea moștenită de la antecesorii făptuitori.

După toate acestea se mai încumetă cineva să afirme că nimic nu a fost planificat, intenționat, că s-a murit ca la război, au fost boli, jafuri, etc. ?

Dar faptul cel mai grăitor e următorul:

Era o țară populată de armeni, Armenia de Vest.

Și acum nu este.

Iar unele consecințe se resimt până în zilele noastre…

Un întreg popor trăind în exil.

Arbitrajul Președintelui Statelor Unite, din 1920, a rămas pe hârtie…

Arbitraj care asigura dreptul poporului armean de a se reface în cele șase vylaiete –totalizând circa 140 000 km2– cu asigurarea ieșirii la mare.

Dreptatea e de partea poporului armean. Dar Dreptatea nu se conferă. Dreptatea se obține.

 A. SAHAGHIAN

  •  
  •