Redactor

COINCIDENȚE ANIVERSARE NEÎNTÂMPLĂTOARE: UN VOIEVOD MARTIR ȘI DOI CINEAȘTI MĂRTURISITORI

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

brancoveanu-rondÎn lumina conjuncturii geopolitice mondiale, minate de conflicte aparent insurmontabile, omagierea de către Biserica Ortodoxă Română a Sfinților martiri Brâncoveni și a dumnezeieștii euharistii se deschide spre un spectru de semnificații deosebit de actuale. Așezarea împreună a celor două repere comemorative accentuează ideea că lupta pentru identitate națională și de credință (asumată de Sfântul Voievod și cei dimpreună cu el) devine biruitoare doar conjugată cu starea euharistică.

Nu întâmplător, anul desemnat de români ca an al Sfinților Brâncoveni coincide, pe coasta de est a Mării Negre și în istoria filmului mondial, cu aniversarea a nouăzeci de ani de la nașterea a doi mari cineaști mărturisitori caucazieni, luptători, prin opera și viața lor, pentru libertate politică și de credință: Serghei Paradjanov (1924-1990) și Tenghiz Abuladze (1924-1994).

Un voievod mecenat, promotor al unei Renașteri valahe gândite în duhul credinței, martirizat, în ultimă instanță, tocmai pentru îndrăzneala demersului său cultural civilizator de anvergură europeană, și doi mari cineaști din Georgia sovietică, creatori ai unor opere mărturisitoare care își depășesc cu mult arealul geografic și epoca. Iată două modele de calibre diferite, născute de contexte istorice diferite, de afirmare jertfelnică prin artă și efort civilizator, a identității naționale, europene, creștine.

Pământ al paradoxurilor, sălaș legendar al lânii de aur și păstrător al urmelor strămoșului neamurilor, Noe, Caucazul este, în același timp, în memoria mitică a omenirii, țara crudei Medeea și altar de supliciu al răzvrătitului Prometeu. Pământ ancestral și nucleu al contradicțiilor – etnice, politice, religioase -, gravitând geografic în jurul unui pisc bicefal, adică veșnic polar – vulcanul Elbrus -, Caucazul pare să fi înmagazinat până azi o zestre arhetipală manifestată în dualisme aparent ireconciliabile. Geopoliticienii vorbesc de ”butoiul cu pulbere al Caucazului”. Modul în care Paradjanov și Abuladze au reușit să transforme acest ”butoi cu pulbere” într-un ”corn al abundenței și armoniei” de valori spirituale și artistice poate fi inspirator pentru soluționarea pașnică și creativă a multor situații conflictuale ale prezentului.

Opera ambilor conjugă cultul pentru tradiție și pentru ”omul vechi” cu o angajare socială plină de nerv, exprimate într-o vivacitate și noblețe ideatică rar întâlnite; cu toate acestea, profilurile umane și biografice ale celor doi cineaști sunt mult diferite.
Paradj 2Serghei Paradjanov, armean născut și crescut la Tbilisi, este un mare nonconformist. A simțit nevoia din tinerețe să-și manifeste, prin gesturi de butadă și frondă, mai degrabă carnavalești decât agresive, atitudinea anticomunistă și antisovietică, ceea ce i-a creat un permanent conflict cu autoritățile, soldat cu trei detenții în condiții grele, interdicția de a profesa și o permanentă hărțuire politică.

Tenghiz Abuladze nu a avut o dizidență manifestată în viața civică. A profesat universitar (din 1974) la Institutul de Teatru din Tbilisi – poziție care nu poate fi ocupată într-un sistem totalitar fără o minimă conformare ideologică -, a fost membru al Partidului Comunist (din 1978) și chiar deputat al Uniunii Sovietice. A primit încă din 1980 titlul de Artist al poporului – titlu destul de comun Tenghiz Abuladze 2în breasla artistică sovietică, dar pe care Paradjanov, de pildă, îl primește, ca o ironie, abia în anul morții sale, ba încă ”în porție dublă”: din partea R.S.S. Ucrainiene și a celei Armene, în ale căror studiouri își realizase două din capodopere. Filmele sale, în special trilogia Ruga-Copacul dorinței-Căința, prin exaltarea valențelor arhaicității, au reprezentat momente majore de manifestare a identității georgiene într-un regim de sovietizare forțată. Capodopera sa, Căința (produsă în 1984, dar imediat interzisă și difuzată abia în 1986) este cea mai inspirată și cuprinzătoare parabolă antitotalitară din cinematograful mondial.

La fel ca Paradjanov, Abuladze contestă totalitarismul, indiferent de ideologia care îi stă la bază, ca sistem care anulează libertatea și strivește personalitatea umană. Ce poate fi mai contestatar pentru o artă ideologizată de marxism, decât a vorbi despre bogăţia de valori a Evului Mediu, cum face Abuladze încă din momentul filmuluiRuga? Prezență civică discretă, lăsându-şi cuvântul să vorbească doar prin intermediul peliculei, Abuladze își manifestă anticomunismul în mod tranșant într-un singur film, dar unul cât o întreagă carieră: Căința.

Ceea ce teatrul absurd occidental a produs ca răspuns la ororile războiului şi fascismului, artiştii contestatari est-europeni au zămislit ca reacţie la crima mult mai subversivă produsă de regimurile comuniste. Până azi, arta lor este prea puţin cunoscută.

Elena DULGHERU

http://ziarullumina.ro

  •  
  •