Giuseppe Munarini

Coincidenţă unică la Padova: conferinţa italo-armeană, ţinută de Antonia Arslan în Palatul care a fost sediul Școlii armene

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În palatul „Zacco” din Padova, care la jumătatea secolului al XVIII-lea a fost sediu al Institutului „Moorat Raphael”, şcoală care instruit multe generaţii de armeni din întreaga lume, astăzi sediu al Cercului Unificat al funcționarilor armatei italiene; preşedintele Clubului „Lions” din Padova  Gattamelata Giandomenico Giuriolo a prezentat-o pe scriitoarea italo-armeană Antonia Arslan şi a ţinut o conversaţie axată pe rolul femeilor armene în patrie şi în diaspora.

Giovanni Ponchio, profesor şi fost consilier pentru Cultură al primăriei din Abano Terme, a trasat seara ca o conversaţie, punând întrebări care să ridice acele probleme specifice care au fost tema de bază a dialogului. Nu a existat nici un ton ideologic sau revendicator, ci s-a concentrat asupra centralităţii şi importanţei decisive pe care femeile armene le-au avut în societate, construită din interiorul familiei. Dotată cu un înalt nivel de educaţie şi cultură, lucru minunat pentru acele vremuri şi excepţional pentru Orientul Mijlociu, unde dintotdeauna, şi astăzi, din păcate, domină hegemonia sexuală masculină, a ştiut nu doar să aibă un rol determinant în pace, dar a suportat cu multă demnitate şi incredibilă suferinţă sarcina de a se înlocui cu iubire infinită bărbaţilor, eliminaţi în teribilul masacru al genocidului.

Seara a fost îmbogăţită prin citirea de pasaje din lucrări realizate sub îngrijirea Danielei Tommasini, lucru care a contribuit puternic la emoţia şi la patosul pe care publicul atent simţea în timp ce asculta.

Şi, în plus, cine ar fi putut să exploreze şi să aprofundeze mai mult decât Antonia această pagină istorică la feminin, ea care în viaţa sa academică a investigat literatura scriitoarelor din anul 1800? Şi, care cu mult timp în urmă, a schiţat climatul epocii în opera sa intitulată „Dame, doamne şi găini”? Toată publicistica actuală pare să facă competiţie pentru a descrie subordonarea femeilor într-un mediu dominat de bărbaţi şi, ca întotdeauna, chiar dacă există ceva adevărat, din motive diverse, între care ignoranţa, nu este menţionat un popor întreg care, în ceea ce priveşte femeile şi egalitatea lor cu bărbaţii, a fost profund inovator şi precursor. Femei, care odată izbucnită tragedia „Metz Yeghern”, Marele rău, au fost private de iubiţii lor soţi, dar au fost suficient de pregătite să fie conducătoarele poporului asigurând continuitate în tradiţie, în cultură şi, este nevoie să o spunem, cu vremurile care fug, în plină integrare, în diaspora, cu popoarele gazdă care le-au primit cu numeroşii lor şi a altora prunci, încredinţaţi lor.

Această masă mare de oameni, milioane de persoane care au supravieţuit masacrului, au fost salvate în Anatolia de către navele franceze, italiene şi a altor ţări occidentale şi transferate în Egipt, Europa, Italia, Franţa şi America, unde, deşi primite şi salvate, au trebuit să lucreze mulţi ani pentru a câștiga prietenia gazdelor şi să fie integrate pe deplin. A fost un drum deloc uşor, însă, mai ales ele, femeile, l-au parcurs cu multă demnitate, cu răbdarea celor care au suficientă educaţie pentru a înţelege situaţii, oportunităţi şi mijloace pentru a creşte şi a se valorifica. Au fost uitați de jurnalistică şi de istorie, devenind „invizibili” timp de peste o jumătate de secol. „A face vizibili invizibilii” a fost motto-ul pe care Giovanni Ponchio a propus în acea seară în jurul Antoniei Arslan care, mulţumind, a dat meritul altor persoane de bună voinţă, cărora le-a adus o contribuţie semnificativă.

Paradigmatică este istoria povestită în „Cartea Mush”, care descrie întâmplarea a două femei care, după ce satul lor a fost incendiat şi a după ce şi-au pierdut familiile, s-au dus la mănăstire, până la urmă şi aceasta distrusă de asasini; acolo au găsit cartea sacră a lui Mush, pe jumătate îngropată în ruine dar încă intactă. Percep imensa valoare sacră şi naţională armeană şi fac toate eforturile – ele femei nu la fel de puternice ca şi bărbaţii, dar conduse de o energie aproape divină şi supranaturală – să ducă cartea grea în loc în care să fie în siguranţă. Cum reușesc? O împart în două, o transportă înfruntând o mie de vicisitudini. Una dintre ele moare în greaua călătorie şi este îngropată sub jumătatea ei din carte, care, apoi, va fi recuperată de salvatorii alertați de prietena ei, şi totul se termină prin îmbinarea celor două piese într-una sigură: acum ea este expusă la Muzeul „Matenadaran” din Erevan, ca mărturie a acestei poveşti despre femei puternice şi curajoase. Cu această carte, a cărei poveste i-a fost istorisită de către armenii stabiliţi în California, Antonia a dat vizibilitate eroinelor ale căror amintiri de aventură risca să moară în timp.

Prin urmare, Antonia a răspuns lui Giovanni Ponchio că prima sa carte „Masseria delle Allodole”, nu este istorie, ci un roman-mărturie, cu unele fapte reale şi altele plauzibile, şi că aceasta este o modalitate de a transmite posterităţii şi face „vizibil invizibilul”. Şi pentru cei care ar dori să aprofundeze faptele, autoarea a sugerat munca imensă a lui Raymond Kevorkian, un profesor istoric contemporan armeano-francez. Uitate sunt, ca să spunem aşa, lucrările prezentate la Casa Comunelor din Londra în 1919, precum şi Faptele lui Benedict al XV-lea, papă din acea epocă, precum şi faptele, din păcate, îngropate în Turcia modernă, ale procesului de la Berlin, care în perioada imediată primei conflagraţii mondiale l-a achitat pe armeanul care a ucis unul dintre membrii triumviratului turc care a comis masacre punct de vedere ştiinţific (de aici celebrul proverb „există un judecător la Berlin…). Dar adevărul, din fericire, apare încet încet, şi există multe localităţi italiene mici şi mari, care, prin manifestări, apeluri, memorii festive fac tot posibilul ca să nu şteargă oroarea din memoria oamenilor.

Dar de ce să ne mai amintim de aceste lucruri? Nu ar fi mai bine să uităm şi să mergem înainte? Răspunsul este mereu în istorie: nimeni nu poate prezice reacţiile viitoare ale unui popor care, din cauza teribilelor nedreptăţi suferite, să cadă în depresie şi să se răzbune: trebuie să ne ferim de evenimente dezastruoase de această natură. Pentru că nimic nu poate împiedica amintirea în individ.

La o întrebare în acest sens, Antonia răspunde citând „Scrisoarea către o fată din Turcia”, lansată în 2016 la Editura „Rizzoli” și „Heranush bunica mea din Fethiye Çetin”. În prima se istorisește o amintire emoționantă pe care o bunică îi povestește nepoatei ei, anume că ea este o armeancă luată de la mama sa de către caravana deportare şi moarte, introdusă într-o familie turcă unde a fost islamizată cu ideea tipică a societăţii turce din acea vreme că femeia este un obiect şi nu o persoană şi, prin urmare, poate fie manoperă gratuită, sclavă folosită pentru muncile cele mai umile, obligată să-și abandoneze limba şi apoi a făcută „fată-mireasă”. Cum ar fi putut o femeie mică care a început deja un parcurs de studiu şi cultură înaltă, ca multe armene de atunci, să-şi uite trecutul? Şi astfel, prin confidenţa făcută nepoatei sale devenită o faimoasă avocată, istoria a venit la lumină şi de atunci tot mai mulţi turci din a treia generaţie s-au întrebat asupra originilor lor şi de multe ori au găsit un pic „de sânge armean” în venele lor, având în vedere numeroasele incursiuni de fete şi adolescente comise de caravanele disperaţilor, cărora le-a fost salvată viaţa dar nu şi demnitatea.

Imaginaţia noastră de nestăpânit şi dragostea pentru dreptate şi adevăr ne conduce să ne închipuim câtă invidie aveau cei care, la momentul respectiv, au propus dispariţia unui întreg popor şi câţi, şi astăzi, neagă ceea ce armenii numesc „Metz Yeghern”, menţionat mai sus.

Gianni ARSLAN

Giuseppe MUNARINI

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *