Redactor

Cină cu un turc

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

În anul 2007 apărea la New York o cartea  scrisă de MARGARET  (AGEMIAN) AHNERT, întitulată THE  KNOCK AT THE  DOOR , A Journey Through The Darkness of the Armenien Genocide, la editura Beaufort Books, NY.[1]

Iată cum o caracterizează Bill Henderson, în Pushcart Press : «Margaret Ahnert, a scris   incredibil emoţionantele amintiri ale mamei sale  despre calvarul criminal la care a fost martoră copil fiind, pe timpul Genocidului Armean, în Turcia. Dintre toate cărţile şi articolele pe care eu le-am citit privind această epocă groaznică, relatarea ei sună veridic, poate pentru că ea vine dintr-o singură sursă —memoriile de martor ocular ale mamei sale, azi  în  vârstă de nouăzeci şi opt ani. Citiţi această carte. Veţi plânge, veţi râde. Şi veţi afla adevărul»

Cartea conţine pagini de un dramatism zguduitor, mai ales în descrierea scenelor de măcel şi din AXOR. Dar sunt pagini care spun mai mult. Se poate oare şi mai mult? Ei da, se poate… Este vorba, deşi nu ne dăm seama, de faptul că genocidul nu este nicidecum de domeniul trecutului, el continuă în forţă şi azi, prin efectele sale morale, sociale, culturale şi evident economice. Astăzi, armenii sunt, încă, sub directa apăsare a genocidului, care nu se rezumă doar la şuieratul iataganului ci la tot ce apasă pe identitatea lor. Pe libera ei manifestare, pe inevitabila ei diminuare în timp şi în spaţiu, şi, în plus, această luptă bizară de a dovedi ceea ce a fost – deja, de repetate ori  dovedit şi recunoscut în conţinut – dar nerecunoscut şi în formă.

Nu ştim dacă cititorul va avea şansa să  lectureze această carte în limba română, de aceea ne-am propus să redăm un mic fragment din capitolul 15, spre sfârşitul volumului, unde nu mai este vorba doar de amintirile mamei, Ester, ci de experienţa proprie de armean a autoarei, născut în diaspora, departe de patrie, un copil al Marelui Eghern. Capitolul poartă titlul sugestiv Cină cu un turc.

***

(…) Mi-amintesc prima dată când am întâlnit un turc. Era prin anii 1970, şi eu locuiam şi lucram la New York. Ca voluntar, însoţeam ambasadorii şi diplomaţii ce vizitau cu familiile lor muzeele, locurile istorice şi instituţiile publice pe durata şederii  în oraş.

Într-o seară, Amy Green, prietena mea ce era şefa grupei noastre de voluntari, avea un cocktail party la ea în apartament. Cred că planul ei era să-mi prezinte  o cunoştinţă de a ei. Eram singură pe vremea aceia. Scurt timp după sosirea mea, am observat un om atrăgător venind spre mine.

Amy se apropie şi spuse, «Margaret, dă-mi voi să-ţi prezint pe Ali. E un diplomat în vizită la noi, din Turcia».

Crispată, i-am întins mâna şi am spus, «Îmi pare bine să vă cunosc» şi iute m-am mişcat spre colţul celălalt al camerei înainte ca el să deschidă gura. Un turc. Simţeam teamă şi mânie. Mă întrebam, de ce oare trebuie să mă simt mereu astfel? Eram născută în Statele Unite. Acest om nu mă cunoaşte şi nici faptul că sunt armeancă. Poate i s-a spus? Oare ştie?

Am petrecut restul serii pălăvrăgind cu Richard Denton care fusese corespondent pentru ştiri externe şi cunoştea mai multe despre istoria armenilor decât mine. Richard petrecuse o vreme în Turcia şi Rusia de Vest. Ştia istoria persecuţiilor împotriva armenilor şi a fost martor ocular la eforturile de refacere  a  Armeniei sovietice. Simţeam ochii lui Ali care mă privea, în timp ce eu în mod deliberat îl ţineam pe Richard ocupat cu conversaţia. Am descoperit că avem un amic comun, S.J.Perelman, şi am schimbat povestiri despre Sid  îndelung. Am aflat că Richard şi Sid au discutat deseori despre genocidul armean, întocmai ca Sid şi cu mine. Mi-a făcut plăcere să fac această conexiune între doi oameni inteligenţi, amândoi ne-armeni dar atât de versaţi în istoria armenilor. La un moment dat Richard spuse, «Margaret, ştii că omul de la capătul celălalt al încăperii e un diplomat turc? El nu şi-a luat ochii de pe tine de când ai sosit»

«Da, ştiu. Şi mă simt cam penibil. De fapt cred că voi pleca acum. Te sun eu mâine».

Pe când plecam, Richard mi-a promis că-mi va da exemplarul său din prima ediţie a cărţii lui Sid Acres and Pains.

«Sid va fi fericit dacă va afla că o ai», spuse Richard.

I-am mulţumit şi i-am promis că primul lucru ce-l voi face dimineaţa este să-l sun pe Sid pentru a stabili o întâlnire pentru toţi trei la o cină. Apoi m-am îndreptat rapid spre uşă. Nu voiam să dau ochii cu diplomatul Ali. Eram conştientă că el mă ţinuse în vizor toată seara.

Dar de îndată ce m-am îndreptat spre uşă Ali strigă, «Nu pleci, nu-i aşa?» Am continuat să merg.

Am intrat în lift. Era cald. Când uşile se închideau, Ali se strecură înăuntru. Eram singură cu un turc. Mi-am strâns umerii, sperând să potolesc bătăile repezi ale inimii. Respiram repede. Broboane de sudoare au apărut pe fruntea mea. De ce oare eram atât de înfricoşată?

Ali se rezemă neglijent de peretele din spatele liftului. «M-ai evitat toată seara. E ceva care nu-i în regulă? Poate luăm o cafea? Mi-ar face plăcere.»

El era teribil de frumos. Şamil, cel care o răpise pe mama, îmi veni în minte. Putea fi oare rudă cu Şamil? Mi-am aruncat umerii pe spate şi am declarat cu voce tare, «Sunt armeancă!».

Atunci uşile liftului s-au deschis scrâşnind. Eram în hol.

«Perfect» spuse el. «Avem multe să ne spunem. Te rog însoţeşte-mă. Doar nu mă urăşti pentru că sunt turc, nu-i aşa?»

M-am apropiat mai mult spre portar, pentru siguranţă, şi am spus, «Nu te urăsc deoarece nu te cunosc, dar trebuie să urăsc poporul tău pentru ce au făcut ei nouă, armenilor ». Cât de vitează mă simţeam, în timp ce mă tot apropiam de portar, care se uita straniu la mine. Dacă el ar fi fost aşezat, m-aş fi aşezat în braţele lui.

«Te rog  lasă-mă să-ţi expun partea mea a poveştii. Ceea ce s-a întâmplat armenilor din Turcia  este ceva de care eu nu sunt mândru. Tatăl meu a ajutat multe familii să scape pe timpul pogromurilor. Aş vrea să-ţi povestesc despre el.»

Sigur, mi-am zis, fiecare german are o rudă care a ajutat pe evrei să scape. El e atât de versat în privinţa istoriei sale, iar eu sunt atât de neştiutoare în privinţa istoriei mele.

M-am şocat când am spus, «Da, da, să luăm o cafea şi un desert la Rainbow  Room. Voi suna un prieten să vină şi el, dacă nu ai nimic împotrivă». Nu va fi nicidecum de acord, mă gândeam. Voi ieşi din chestia asta în mai puţin de un minut.

El zâmbi, îşi înclină capul să mă vadă mai de aproape şi şopti, «Dacă te simţi mai bine alături de un prieten, te rog invită pe cine doreşti. Doream pur şi simplu să fiu cu tine ceva mai mult, şi în cazul în care e nevoie de asta, fie şi aşa»

Ce era acum de făcut?

Alesesem Rainbow Room, deoarece era un loc foarte public şi ar fi fost mai sigur. Frica de acest străin fermecător şi inteligent mă consuma. Povestirile mamei mele îmi năpădeau creierul. L-am sunat pe prietenul meu Jack Serabian, un erudit armean şi l-am scos din pat cu următoarea scuză:«Jack, trebuie să mă ajuţi, te rog vino la Rainbow Room chiar acum. Sunt cu un turc şi am nevoie de o lecţie de istorie.»

«Dar, Margaret, e trecut de miezul nopţii» spuse Jack.

«Te rog, Jack»

«Voi fi acolo cât pot de repede »

Jack sosi în scurt timp. Timp de două ore, aceşti doi erudiţi ai istoriei, au schimbat idei. Fiecare din ei au venit cu versiunea sa proprie asupra evenimentelor cu cunoaştere şi înţelegere. Jack avusese părinţi care au fost deportaţi chiar din provincia pe care  bunicul diplomatului o guvernase. Ei chiar cunoşteau pe unii vecini şi prieteni comuni. Ascultam cu grijă şi înţelepciune schimbul elegant de idei care se degaja: nici o supărare, nici o incriminare, nici o teamă. Ce nu era în regulă cu mine? De ce trebuia să mă comport astfel? Oare mama mi-a măcinat viaţa cu frânturi  şi  crâmpeie din povestirile ei? Ali m-a invitat să vizitez Turcia. El mi-a spus că ar putea să mă ajute să regăsesc casa mamei în Amasia. El a adăugat de asemenea că nu ar fi înţelept să călătoresc singură în Turcia  cu un  nume armenesc pe paşaportul meu.

«Pur şi simplu nu ai fi în siguranţă, Margaret . Lasă-mă să te ajut să găseşti casa mamei tale. Poţi să te bazezi pe mine» spuse el.

«Nu te încrede în nimeni» Cuvintele pronunţate de unchiul Harutiun adresându-se mamei, mi-au răsunat în urechi.

«Mulţumesc» am spus. «Voi ţine legătura»

Apucînd mâna mea şi nelăsându-mă să plec, el răspunse, «Aştept cu nerăbdare să mă suni».

În 1995, soţul meu, Bob, mă anunţă că   rezervase bilete pentru un voiaj în Turcia.

«Turcia! Nu pot. Nu vreau.» Am făcut o pledoarie: «Nu este sigur pentru armeni. Nu-ţi aduci aminte de ce ţi-am povestit despre Ali, diplomatul turc ce l-am întâlnit la New York?»

«Nu. Nu-mi aduc aminte. Mergi sau nu? Stai puţin, da, mi-aduc aminte.De ce nu-l suni? »

«Nu fi prost, e o poveste de acum vreo douăzeci de ani. Nu am idee unde poate fi acum»

Şi iarăşi Bob spuse,«Bun, mergem sau nu? De altfel numele tău este Ahnert acum, nu e nimic armenesc în el!»

Bărbăţelul meu scump nu se prinsese. Decât o grămadă de explicaţii era mult mai simplu să spui, «O.K., ai cîştigat, voi merge în Turcia» El rânji satisfăcut. Lui Bob îi plăcea să câştige.

La Kusadasi am închiriat o maşină cu un şofer şi un ghid, vorbitor de engleză. Era o tânără, frumoasă şi deosebit de fermecătoare; spunea textul ei memorat fluent, curgător. Îşi purta ascultătorii de-a lungul anilor istoriei turceşti. A menţionat arhitectura oraşului Ani, s-a referit la nişte biserici ca exemple de arhitectură veche otomană. Din cărţile pe care le-am citit ştiam că aceste biserici au fost proiectate de arhitecţi greci şi armeni.

Când a ajuns la anul 1915 ghidul nostru a spus:  «În 1915, toţi locuitorii greci şi armeni trăitori în Turcia au decis, în acelaşi timp, să se întoarcă în ţările lor şi au părăsit, în masă, aceste locuri.»

Ghidul oficial turc spunea această poveste fiecărui grup în fiecare zi. Am notat repede ce spunea ea, de teamă de a nu uita mai târziu.

Ea s-a aplecat peste umărul meu şi m-a întrebat de ce notam ce spunea ea. «Pentru că vreau să fiu sigură că voi ţine minte corect» am răspuns eu.

Ea citi cele ce am scris şi spuse cu mândrie:«Da, e corect, aţi scris totul corect».

Uciderea unei culturi era, încă, în desfăşurare.

Gândind la toate acestea, acum, mi-am dat seama la ce mi-au servit amintirile Mamei. Şi lumii de asemenea. Da, e bine să fii în stare să înfrânezi lucrurile. Dar poate că există o raţiune pentru care imaginile teribile persistă : pentru a spune adevărul. Care este teribil. Şi un lucru teribil de important.

[1] O bătaie în uşă. O călătorie prin bezna Genocidului Armean. În anul 2008, cartea  a primit premiul I la  New York Book Fair Award pentru cele mai bune memorii istorice.  Iar în 2009 a fost din nou premiată acordându-i-se Distinguished Humanitarian Award

Traducere şi prezentare de Bars


  •  
  •