Mihai Stepan Cazazian

Chemarea sȃngelui. Amintiri…. din Genocidul armean 1915

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

2014-06-02 10.54.54Chemarea sȃngelui
Amintiri…. din Genocidul armean 1915 F.A.L. Vision Editore
Carte tradusǎ din limba arabǎ : Sabrina Coletta și Kegham Jamil Boloyan
Prima ediție ȋn limba arabǎ: 1998 Editurǎ Cilicia, Alep( Siria)
Titlu originar ȋn limba arabǎ: Nidà ad-Damm

 

Cartea “Chemarea sȃngelui” cuprinde ȋn paginile sale dureroasa povestire a uneia dintre puținele persoane care au supraviețuit Genocidului armean: Aghavni Boghosian. Ea , ȋn lumina amintirilor sale, descrie contextul istoric al evenimentelor trǎite, dezvǎluind cititorului cȃt de tenace este o persoanǎ armeanǎ și care este segretul forței sale de caracter.
Povestirea ȋncepe cȃnd protagonista avea numai opt ani; dupǎ moartea mamei sale, ȋmpreunǎ cu sora mai micǎ Shakeh, trǎia sub aripa ocrotitoare a bunicii și a tatǎlui sǎu, care cultiva flori. Duceau o viațǎ liniștitǎ pȃnǎ ȋn 1914, cȃnd a fost dat ordinul de deportare al armenilor din Adapazari ( oraș din Turcia nord-occidentalǎ, capitala provinciei Sakarya, aproape de Marea de Marmara ) și a tuturor armenilor oriunde se gǎseau….Ȋn toatǎ graba, au fost constrȃnși ȋmpreunǎ cu toți locuitorii din cartier, sǎ abandoneze propria casǎ , cu numai o boccea sub braț. Excortat de jandarmii indiferenți, convoliul, a atraversat pe jos multe sate, ȋnconjurate de munți, a fost jefuit de nenumǎrate ori de bandiți ȋnarmați , iar oboseala, frica, foamea și suferința, le-au fost permanenți tovarǎși de drum. Nenumǎrate au fost crimele și violențele ȋmpotriva femeilor. Ȋn aceste dramatice ȋmprejurǎri , le-a murit mai ȋntȃi bunica și dupǎ aceea tatǎl, al cǎrui corp nu l-au putut ȋngropa, rǎmȃnȃnd abandonat ȋn deșert .Ȋn cȃteva luni, din causa suferinței , tristeții și durerii pe care le ȋndurau, cele douǎ creaturi judecau deja ca douǎ femei adulte ; singure au continuat drumul fǎrǎ sǎ se vaite: piciorușele lor, se obișnuiserǎ deja sǎ suporte dureroasele rǎni pe care pietrele și vegetația le provocaserǎ.
Ȋntr-o bunǎ zi, amȃndouǎ au fost rǎpite, fǎrǎ sǎ știe una de soarta celeilalte. Aghavni furatǎ de un hoț prǎdǎtor de cadavre și tatuatǎ pe obraz, a fost vȃndutǎ unei familii cu bunǎ stare, de originǎ arabǎ, unde a rǎmas timp de patru ani, pȃnǎ ȋn 1918, cȃnd rǎzboiul s- a terminat și a aflat cǎ o mǎtușǎ o cǎuta. Cu greu a pǎrǎsit casa lui Hamid Bey, care a considerat-o din primul moment ca pe o persoanǎ din familia sa. Ȋnainte de a se ȋntȃlni cu mǎtușa ei, Aghavni a stat douǎ luni ȋntr-un orfelinat unde a reȃnnceput sǎ cȃnte și sǎ vorbeascǎ ȋn limba armeanǎ și dupǎ aceea a fost ȋnscrisǎ la Școala Secundarǎ americanǎ din Istambul . Din pǎcate, ȋn timpul guvernului lui Kemal Atatǖrk din cauza rǎzboiului dintre greci și turci, s-au ȋnregistrat multe victime, printre care și mǎtușa ei. Din aceastǎ cauzǎ a fost constrȃnsǎ sǎ ȋntrerupǎ studiile, dar cu ajutorul direcției Școlii, a continuat sǎ ȋnvețe, obținȃnd ulterioare succese. A frecventat Institutul american, secția de Infirmerie,
fǎcȃnd practicǎ și ȋn Spitalul german din Istambul.Cu mult curaj s-a operat pentru a scoate tatuajul de pe obrazul sǎu, care ȋi amintea atȃt de pierderea țǎrii cȃt și a familiei sale.
Deși trecuserǎ mulți ani a continuat sǎ-și caute sora mai micǎ. Pentru acest motiv se ȋntoarce la Alep, unde cere sprijinul lui Hamid Bey și familiei sale. Fǎrǎ nici o speranțǎ de a o regǎsi pe Shakeh, Aghavni se transferǎ la Beirut unde devine vice-directoarea Spitalului american și rǎmȃne timp de opt ani ȋn capitala Libanului. Ȋn toamna anului 1944 acceptǎ postul de profesoarǎ la Facultatea de Infirmerie ȋn cadrul Universitǎții din Damasc, unde o cunoaște pe Layla, o studentǎ , care ȋn realitate era nepoata sa , fiica sorei sale Shakeh. Layla avusese ciudate senzații vǎzȃnd extraordinara asemǎnare ȋntre Aghavni și mama ei… Acea asemǎnare nu era o purǎ coincidențǎ….Hotǎrȃtǎ, cautǎ adevǎrul și datoritǎ” chemǎrii sȃngelui”reușește sǎ-l gǎseascǎ… Dupǎ o separare și o suferințǎ duratǎ douǎzecișinouǎ de ani cele douǎ surori, Aghavni și Shakeh se reȃntȃlnesc. Destinul lui Shakeh era divers de cel al sorei sale Aghavni . Ȋn mod legal fusese eliberatǎ din mȃinile celor care o furaserǎ , lucru de care se ocupase o moașǎ de origine turcǎ cu numele de Hajja Zakiya, care a crescut-o ȋmpreunǎ cu cei doi fii ai sǎi. La paisprezece ani s-a cǎsǎtorit cu Ali fiul mai mare al lui Hajja Zakyia, devenind mama a șapte copii. Layla era cea mai mare dintre frați, la șaisprezece ani studia ca sǎ devinǎ moașǎ ca și bunica ei și pentru acest motiv, se gǎsea la Damasc, circumstanțǎ ȋn care cunoaște pe Aghavni, mǎtușa ei.
Ȋn 1945 ȋn luna mai ȋn orașul Damasc izbucnește o insurecție armatǎ ȋmpotriva mandatului francez și Aghavni, este ȋmputernicitǎ de cǎtre Autoritǎți sǎ se ocupe de toate urgențele spitalului ȋn cadrul acestei situații: o misiune foarte periculoasǎ. Ea, cu riscul vieții sale, salveazǎ viața a patru sute de oameni fǎcȃnd un serviciu poporului arab și simțindu-se orgolioasǎ cǎ este armeanǎ.
Dupǎ aceste tragice evenimente , Layla se cǎsǎtorește cu un tȃnǎr din Alep, Aghavni reia activitatea sa ȋn calitate de directoare la Spitalul din Tripoli, ȋn timp ce Shakeh rǎmȃne la Alep ducȃnd o viațǎ familiarǎ mult mai seninǎ ca ȋnainte.
Cele douǎ surori, ca și multe alte familii armene refugiate ȋn Siria, au gǎsit un pǎmȃnt și o Patrie și au conviețuit cu poporul arab, fațǎ de care sunt recunoscǎtoare, pentru cǎ le-a permis rǎscumpǎrarea unei vieți noi.

Prezentare de Simona Paula Dobrescu –Sala Consiliului a Primǎriei din Bari 11 ianuarie 2014

IMGP4546-4

  •  
  •