Redactor

Charles Aznavour – lordul, la vârsta patriarhilor

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
aznavour

desen de Cristina-Maria Vâlcu

 

 

Înainte de Aznavour, disperarea nu prea era la modă. Jean Cocteau

 

Cum a sosit, de pe străduţe pariziene, tăinuite sub sâni de femeie, unde fiecare floare a sfârcului împrăştie lumină ca un felinar din Montmartre, din umbra rochiilor destinate despuierii, alunecând pe amăreală tulbure de lacrimă, străinul acesta, cu părul alb de când veacul? Şi cum a reuşit să mă ispitească, Doamne, să-l primesc în sufletul meu, din care a făcut cabaret, stabiliment deochiat şi sală de spectacole? Am uitat, mesdames et messieurs… Am uitat de când mă întovărăşesc, mai frenetic în disperare, mai deznădăjduit în fericire (şi viceversa), cu Charles Aznavour. De parcă eu aş fi cel care a adunat, în caseta unde-şi păstrează pianul măruntaiele sonore, 90 de primăveri.

citatCharles Aznavour e vagabondul neobosit, defilând cu sufletul dezgolit, ca o ţintă vie. Dar este şi lordul care străpunge, cu tăişul inconfundabil al floretei franceze, timpul, ca nimeni altul. Şi totuşi, umbra otrăvită a nostalgiei nu l-a părăsit vreodată. Ca pe orice nebun aventurier, dedat acestei obsesii maladive a timpului, pe Charles Aznavour îl ispiteşte o glorie coborâtă parcă dintr-o iluziorie victorie. Gloria… singura amintire ce le mai rămâne îmbătrâniţilor amanţi, uitaţilor amanţi. De câte ori n-am râvnit şi eu, domnule Aznavour, să mă îmbăt cu o asemenea glorie? Dar, iată, me voilà seul!

Despre acest bun de patrimoniu vivant al Franţei (totuşi, el însuşi etalând, mereu vajnic, viţa armenească), nu se poate vorbi à la legère. Prin cântecele sale, Charles Aznavour se integrează, organic, stărilor noastre, fie că le înveleşte într-o mantie de caşmir şi le alină jalea, fie că le amplifică, într-un foc de artificii pe cerul prea negru al vieţii.

Iubirea – la raison d’être, indiferent de măştile şi jocurile ei – este singura mâintuire împotriva gangrenei timpului şi a mizeriei vremurilor. Aznavour, vizitat de fel de fel de muze, a descoperit acest sfânt panaceu. Altfel, singur, cabotinismul nu este în stare să-i justifice versurile vii – pelerini dinspre frumos spre adevăr.

Omul zilelor noastre, care s-a născut dintr-o plămadă sfărâmicioasă şi care trăieşte (dar nu există!) văduvit de nectarul iluziilor şi al idealurilor, este îndreptăţit, de regresul uman, să găsească întreaga colecţie aznavouriană ca fiind anacronică. Timpul Boemei – acel timp în care iubirea domnea, având drept sceptru un stânjen de crin – a fost barbar suprimat. Dar, vă întreb, se poate demoda șarmul limbii franceze, cântând, nesăbuit, pătimaș, tinerețea și libertatea spiritului de a căuta și de a se ferici întru iubire? V-o iau înainte, pentru că vă cunosc răspunsul: nicicând!

Charles Aznavour se vrea, mai degrabă, un interpret al propriilor cântece, decât un simplu cântăreț. Are apetența spectacolului. Fredonează în pași de dans pe Emmenez-moi, Les deux guitares și Les plaisirs démodés; devine teatral în gesturi și în rostire pentru La bohème, Je bois, Je m’voyais déjà, Comme ils disent, Je t’aime (A.I.M.E.), Mon émouvant amour și Bon anniversaire. Apoi, își declară, fără regrete, obsesiile, plăcerile, dorințele, slăbiciunile, totul – sub cununa speranței că amanții separați, într-o mulțime de oameni nefericiți, se vor regăsi. Il viendra ce jour!

Scriindu-mi jurnalul și scriind de-aiurea (neștiind că voi îndeplini chiar o carte), n-am rezistat ispitei de a-i păstra din versuri, pe cearceafurile de hârtie albă. Madame Vulpescu a observat, în exemplarul de lucru al cărții, „multe texte netraduse”. „Nu conta pe poligloția românului.”/ Astfel, am început să tălmăcesc din cântecele (dame fermecătoare ale unui neîntrecut codoș al cuvintelor și al flașnetelor) lui Aznavour. Și nu-mi prea vine a mă opri!

 Ştefan PARASCHIV

  •  
  •