Sergiu Selian

CENTENAR GENOCID / Revendicările armenilor ca națiune supusă unui genocid

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

67694967

Orice delict dovedit este urmat de acțiunea punitivă a justiției, prin care vinovatul trebuie sancționat. Partea vătămată, la rândul său, are dreptul la o compensație stabilită tot pe cale juridică. Genocidul armean se încadrează implicit într-un astfel de curs legal care s-ar cuveni să rezolve consecințele actului criminal, pentru ca astfel să fie restabilită ordinea firească a unei situații istorice dereglate prin violență și prin samavolnicie. Dificultatea este că Genocidul încă nu este recunoscut ca atare atât de urmașii făptașilor săi, cât și de forurile oficiale internaționale menite să facă acest lucru. De aceea, armenii se văd angajați într-o îndelungată bătălie de revendicare a dreptății pentru națiunea lor afectată de o pătimire incompatibilă cu statutul uman al unei societăți civilizate.

Revendicarea națiunii armene are trei aspecte: moral, material și teritorial.

Primul aspect, cel moral, se referă la recunoașterea Genocidului de către Turcia drept crimă împotriva umanității făptuită de guvernarea partidului Unire și Progres în anii 1915-1923 asupra populației armene din Imperiul Otoman. Toți armenii, atât cei din Republica Armeană, cât și cei din diaspora formată esențialmente tocmai ca o consecință a Genocidului, fiind urmași și conaționali ai victimelor și ai supraviețuitorilor din deportările și din masacrele care au afectat în particular propriile lor familii, dar efectiv întregul lor neam, au nu numai dreptul, ci și datoria să pretindă de la guvernanții Republicii Turce de astăzi în primul rând admiterea ca genocid a faptelor săvârșite în anii 1915-1923, însoțită de scuze oficiale pentru suferințele îndurate de națiunea lor. Resuscitarea prejudiciului moral atrage, însă, după sine încăpățânarea înverșunată a Turciei de a nega Genocidul, în loc de a-și accepta propriul său trecut. Prima reparație datorată de turci, pentru a nu mutila istoria, este, deci, recunoașterea Genocidului și implicit regretul de a-l fi efectuat.

Nu de la actul în sine al recunoașterii se eschivează Turcia, ci de la consecințele acestui act, care ar fi inevitabile și ar dăuna integrității ei materiale și teritoriale. Există precedente ale unor state genocidare care au formulat scuze și au oferit despăgubiri victimelor lor, de n-ar fi să amintim decât, într-un caz similar, Germania care a făcut mea culpa față de evrei și a plătit daune supraviețuitorilor din Holocaustul nazist. Un astfel de gest se așteaptă de la un stat care se pretinde a fi democratic, dacă el înțelege să-și asume istoria, oricât va fi fost ea de stânjenitoare.

67695011

Este drept că cea dintâi consecință a recunoașterii unui genocid induce obligația ca autorii să fie pedepsiți, conform articolului III al Convenției asupra genocidului, care preia articolul 230 al Tratatului de la Sèvres. Dar o asemenea reprimare penală nu are sens astăzi, oricare ar fi reprobarea suscitată de armenocid. Principiile elementare de drept interzic ca membrii guvernării actuale să fie urmăriți pentru delictele predecesorilor lor. Faptul că reprimarea penală nu se mai poate exercita nu scutește, însă, Turcia de a fi în principiu responsabilă „civilă“. Problema continuității Imperiului Otoman prin Republica Turcă a fost decisă în arbitrajul postbelic. Conform legislației internaționale, statul actual este considerat continuatorul personalității statului de ieri. Prin lumina faptelor istorice, este evident că Turcia contemporană continuă personalitatea fostului imperiu – ceea ce admit cu mândrie chiar conducătorii săi – și, deci, ea este împovărată cu responsabilități internaționale rezultând din atrocitățile comise de otomani, iar aceasta implică, în consecință, obligația recunoașterii, a compensației și a restituirii. Așadar, nu se pune problema prescrierii responsabilității, întrucât principiul drepturilor omului nu o acceptă. Responsabilitatea „civilă“ antrenează, însă, asumarea obligației de a repara prejudiciul cauzat prin violarea drepturilor omului – atât prejudiciul material suferit de populația armeană locală, cât și cel moral suferit de națiunea armeană pe ansamblul ei.

Propaganda turcească pune mereu aceeași placă uzată de prea multă ipocrizie: să fie înființată o comisie de istorici care să decidă dacă a fost genocid ori 67694981ba. Dar identificarea unei crime drept genocid nu este de competența istoricilor, ea este treaba juriștilor. Datoria istoricilor este să descrie cu acuratețe și cu probitate faptele petrecute și ei și-au îndeplinit cu prisosință această misiune în lucrări bazate pe documente oficiale, pe rapoarte, pe declarații și relatări ale martorilor oculari, fie supraviețuitori, fie terțe persoane mai mult sau mai puțin neutre, fie chiar și torționari. Iar datoria juriștilor este să determine caracterul de genocid plănuit, organizat și executat al faptelor prezentate de istorici și să le încadreze în această categorie de crime împotriva umanității; misiune pe care și ei, la rândul lor, au îndeplinit-o.

Al doilea aspect, cel material, are ca obiectiv recuperarea bunurilor comunității armene și ale persoanelor/familiilor cărora li s-au confiscat/acaparat ilegal proprietățile/avuțiile, adică înapoierea locuințelor, a terenurilor, a clădirilor, a lăcașurilor religioase și a altor edificii și posesiuni aparținând anterior armenilor, precum și compensația bănească pentru pierderile suferite în urma deportărilor, jafurilor, masacrelor etc. Armenii sunt neîndoielnic îndreptățiți din punct de vedere legal să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile morale și materiale pe care le-au suferit în cursul Genocidului menit să extermineze întreaga populație armeană din Imperiul Otoman.

O serie de acte normative din dreptul internațional justifică și susțin revendicările armenești legate de consecințele Genocidului. Astfel, de pildă, deportările sunt condamnate de articolul 10 din proiectul de Declarație a ONU din august 1997 asupra transferurilor ilegale de populație, care stipulează: „Atunci când sunt făptuite acte sau neglijențe interzise în această Declarație, comunitatea internațională în întregul ei și statele individuale sunt obligate: (a) să nu recunoască drept legală situația creată de asemenea acte; (b) în situații care persistă, să asigure imediat încetarea actului și anularea consecințelor dăunătoare; (c) să nu ofere ajutor, asistență sau sprijin financial sau de altă natură statului care a comis ori comite un astfel de act, menținând și consolidând în acest fel situația creată de acel act.“ Un alt document aplicabil Genocidului armean, dar referitor la recuperarea proprietăților, este raportul expertului independent Sergio Pinheiro, inititulat Principiile ONU asupra restituirii locuințelor și proprietăților, al cărui punct 2 prevede: „Toate persoanele refugiate și dislocate au dreptul să le fie restituite locuințele, terenurile și/sau proprietățile de care au fost private sau să fie compensate pentru locuințele, terenurile și/sau proprietățile care sunt practic imposibil de a fi restituite, în urma constatărilor unui tribunal independent și imparțial“.

Deși ulterioare Genocidului armean, Convenția de la Haga asupra protejării proprietății culturale, Convenția asupra genocidului și Articolele Comisiei de drept internațional pentru responsabilitatea statelor pot fi aplicate retroactiv. Articolele pe temeiul cărora sunt formulate revendicările armenești existau, în fapt, în anul 1915 și au fost recunoscute pe plan internațional prin articolul 144 din Tratatul de la Sèvres din 1920, semnat chiar și în numele Sultanului otoman, dar neratificat de Turcia republicană în condițiile semnării unui alt Tratat, cel de la Lausanne din 1923, care avea să-l facă inoperant pe cel anterior. Dar neaplicarea normelor, fie și pe o perioadă lungă de timp, nu afectează validitatea lor și ar trebui să stimuleze partea vătămată în perseverarea acțiunii de revendicare.

Întrucât, în dreptul internațional, crimele împotriva umanității, deci inclusiv genocidurile, sunt imprescriptibile, pretenția armenilor la reparație este întemeiată din punct de vedere legal, indiferent de trecerea timpului. Ca atare, este firesc ca națiunea armeană se ceară restituirea patrimoniului său cultural și religios și despăgubire pentru proprietățile distruse. Modalitățile reparației sunt cele prevăzute de dreptul internațional comun. Întrucât distrugerea moștenirii istorice și culturale armene, care este o componentă a civilizației mondiale, continuă în prezent, perimarea problemei nu poate fi o motivație a abandonării ei, dreptul la posesiune rămânând valabil. Pentru aplicarea normelor dreptului internațional, însă, este necesar să se inițieze o acțiune legislativă la forurile adecvate obținerii de reparații și de compensații. Aceasta depinde, pe de o parte, de voința politică a guvernărilor pe plan mondial, ca să fie asigurat cadrul legal propice, iar pe de altă parte, de mobilizarea unei societăți civile conștiente de importanța sarcinii sale și care ar putea dinamiza întreg acest proces orientându-l spre o finalitate eficientă.

kars-postcard02

Al treilea aspect al revendicării, fără de care primele două ar face revendicarea incompletă și nesatisfăcătoare, are în vedere o restituire către națiunea armeană a acelor teritorii din estul actualei Turcii care au făcut parte din Armenia apuseană și au fost acaparate de otomanii invadatori în regiune, fiind incluse – sub forma administrativă a șase vilayete populate de armenii autohtoni rămași în ținutul lor de obârșie istorică – în statul care a fost creat în Asia Mică, precursor al Turciei de astăzi.

În ipoteza că celelalte cerințe ar fi îndeplinite, aceasta ar fi cel mai dificil de negociat. Este greu de presupus că un stat poate renunța de bunăvoie la o parte din teritoriul său. Exemplele contemporane – Serbia, Sudan, Etiopia, India etc – au beneficiat de o anumită conjunctură și susținere internațională, dar chiar și atunci despărțirea nu a fost cordială. Turcia este, oricum, un stat fondat prin acapararea de ținuturi din cuprinsul altor state, fiind întemeiat, deci, pe un teritoriu străin. Apartenența națiunii turce la pământul pe care s-a așezat este una silnică și incongruentă, dar validată de cursul tolerant al unei istorii adesea determinate de interesele geopolitice ale unor națiuni dominante în concertul mondial. Așa s-a decis și soarta populației armene căreia în cele din urmă i s-a refuzat existența pe propriul tărâm de baștină, după ce fusese tolerată ca etnie minoritară în cadrul noului stat care îi confiscase pământul, Imperiul Otoman.

Republica Turcă n-a făcut decât să preia moștenirea teritorială otomană, oricum diminuată prin pierderea de ținuturi în Europa și în Orientul Mijlociu; este, de aceea, de înțeles îndârjirea cu care ea se străduiește să-și păstreze actualul teritoriu. Partea sa estică în Asia Mică este disputată chiar și în condițiile vidării ei de populația autohtonă armeană. Istoria, însă, nu se poate nici șterge și nici rescrie. Estul Anatoliei a fost, în fapt, Armenia apuseană a unei Armenii sfâșiate și fărâmițate în timp de imperiile învecinate. După Genocidul care a depopulat de armenii localnici cele șase vilayete ale acestora, acolo s-a instaurat o nouă structură socială. Conștienți că ar fi posibil ca într-un viitor incert, în anumite circumstanțe, să piardă acel teritoriu finalmente restituit armenilor, guvernanții turci îl tratează cu oarecare nepăsare și delăsare administrativă, dovadă faptul că el este locuit cu precădere de kurzi, un neam față de care ei nu au cele mai bune sentimente.

Armenii, însă, nu se pot împăca deloc cu gândul că pământurile lor ancestrale au alt stăpân și consideră justificat dreptul lor de a le obține înapoi. În actuala configurație politică internațională, totuși, probabil că doar un nou război cel puțin regional ar face posibilă restituirea către armeni a fostei Armenii, la fel cum cele două conflagrații mondiale s-au soldat cu modificări de hotare pe planiglob. Altfel, eventualele tratative și legislația curentă vor cere un efort uriaș pentru ca doleanța armeană să devină fapt împlinit pe cale pașnică.

Există voci sceptice care se îndoiesc că, în cazul unei restituiri teritoriale, „pământurile noastre“, cum le numesc armenii, vor fi populate de diasporani patrioți dispuși să renunțe la confortul lor din țări străine pentru a-și asuma un trai de pionierat. Chestiunea, fie ea și reală, este una secundară: pământul armenesc trebuie să aparțină armenilor și ce vor face aceștia cu el, chiar de îl vor lăsa pustiit, în paragină, ceea ce e puțin probabil, este o opțiune internă, a națiunii lor. Justiția, pe orice cale se va fi făcut, nu se ocupă de urmările deciziei sale.

Prima cerință a justiției revendicate de armeni este, așadar, revelarea, statornicirea și acceptarea adevărului; a doua cerință este compensarea conform legislației internaționale care impune despăgubiri în cazul violării drepturilor omului, în particular – cel al deportării și al crimei de genocid. Numai satisfacerea ambelor cerințe, în care se include refacerea căminului național al armenilor privați vreme de secole de un stat propriu din cauza intruziunii străine, poate să ducă la o finalitate meritată lupta îndelungată pentru dreptate a națiunii armene. Iar pentru victimele inocente ale Genocidului și ale tuturor celorlate masacre otomane care l-au precedat, această eventuală, dar posibilă victorie ar însemna tardiva tihnă sufletească, aceea care încă le este refuzată chiar și după moarte.

Sergiu Selian

articol publicat în revista Siamanto  (Iași)

 

 

  • 16
  •