Redactor

Ce s-a întâmplat în aprilie 1915? „Oficialii otomani au încercat să salveze armenii”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Am fost la slujba de comemorare a genocidului, la biserica armenilor din Constanţa. Sigur, nu am înţeles nimic din vorbele părintelui Mandalian, pentru că, încă, nu am învăţat armeana, dar încercam să-mi imaginez ce ar fi slujit un preot român dacă 1,5 milioane de români ar fi sfârşit într-un genocid. Ar fi slujit?

Sau, hai, să nu folosim termenul atât de controversat. Hai să spunem dacă ar fi fost masacraţi de un alt popor: unguri, ruşi, turci, nu contează. Şi ce-ar fi fost în sufletul meu dacă ceilalţi nu ar fi recunoscut tragedia? Din nou, nu contează motivele. Că ar fi fost economice, politice, geostrategice, nu mi-ar fi păsat, atât timp cât ceilalţi ar fi închis ochii la cea mai neagră zi din istoria poporului meu.

Părintele a zis la un moment dat că cel mai important lucru acum este „speranţa, lupta şi unitatea poporului armean”, pentru că aceste aspecte au ajutat poporul armean să nu dispară de-a lungul celor 95 de ani. Şi a mai zis ceva. Că nu contează numărul celor ucişi şi că ar fi fost de ajuns să fi murit un singur armean. Pentru că el era nevinovat. În final, părintele Mandalian a îndemnat la rugăciune pentru ca „printr-o astfel de tragedie să nu mai treacă nici un popor”.

Apoi, am încercat să mă pun şi în pielea turcilor. Cum m-aş simţi dacă din stânga şi din dreapta aş fi fost arătată cu degetul, din cauză că oficialii ţării mele nu vor să recunoască un fapt care nici măcar n-a fost comis de ei? Şi cum ar fi dacă tot din stânga şi din dreapta, sunt îndemnată, ca turcoaică, să nu-mi asum un genocid, tocmai pentru că nu aparţine prezentului? Şi, până la urmă, oricum, nu mai e mult şi-o să fie aruncat şi genocidul ăsta în vreo altă groapă comună a istoriei, nu?

Recent, am discutat cu reprezentanţii Uniunii Democrate Turce din România, ca să mă lămuresc ce înseamnă pentru ei 24 aprilie? Are sau nu vreo semnificaţie şi dacă da, care e asta pentru ei? În timp ce-i aşteptam pe doi dintre reprezentanţii UDTR, m-am gândit să întreb într-o doară, o jurnalistă care lucrează la un post de radio turc, dacă Orhan Pamuk este turc sau armean? Mi-a venit să întreb asta, chiar dacă doar de dragul conversaţiei, pentru că un istoric turc, Mustafa Mehmet, în încercarea de a-mi argumenta că nu există o nouă pătură de intelectuali turci care militează pentru recunoaşterea genocidului, mi-a trântit ditamai declaraţia: Orhan Pamuk este armean. Şi domnişoara mi-a răspuns imediat că este greu de crezut că ar fi armean, mai ales pentru că, atât numele, cât şi prenumele sunt turceşti: „<Pamuk> înseamnă, în limba turcă, <bumbac>”, s-a grăbit să mă lămurească.

Apoi, după o scurtă căutare pe Internet, domnişoara adaugă, foarte sigură pe ea: „Ba da, să ştii că e posibil să fie armean”. De ce? „Uite ce scrie aici”, îşi începe argumentul. „Că a recunoscut şi a vorbit despre genocidul armean”. Acesta este singurul argument pentru faptul că ar putea fi armean? „Păi, da, dacă a recunoscut genocidul?”, a conchis retoric tânăra. Aceasta este tânăra care susţinea cu tărie, înainte să adresez întrebarea, că nu a existat nici un genocid armean ci, dimpotrivă, armenii sunt cei care au comis un genocid împotriva turcilor. Tocmai ea, care încerca să convingă un om din exterior, de o „realitate istorică”, părea că habar n-avea, până în momentul căutării pe Internet, de controversele născute de activitatea şi publicaţiile lui Orhan Pamuk, un pion principal în studiul „realităţii istorice”.

Trecând peste, am aflat şi ce simbolizează pentru reprezentanţii turci, ziua de 24 aprilie: Este data la care, în 1915, câteva sute de intelectuali armeni au fost „puşi sub control”, în Constantinopol, din cauză că, înainte cu doar câteva zile de 24 aprilie, în zona Van, turcii reîntorşi din războiul cu ruşii au găsit aproximativ 500.000 de compatrioţi masacraţi de <armenii trădători, care sprijiniseră atacurile ruseşti>. Reprezentanţii UDTR au mai adăugat faptul că armenii au fost acuzaţi de trădare şi spionaj. <Cu toate acestea, pentru a-i proteja de  furia poporului turc, liderii Imperiului Otoman au hotărât să-i mute pe armeni prin Irak sau Siria. Altfel, armenii ar fi căzut pradă furiei şi răzbunării turcilor îndureraţi de masacrarea celor 500.000. Deci, până la urmă, armenii au plecat de bună voie, pentru a se salva. Dar, sigur, din cauza condiţiilor neprielnice şi a faptului că au mers prin deşert, pe drum au fost câţiva armeni care au şi murit>, au conchis liderii Uniunii.

Încă nu-mi pot da seama dacă, după reacţia pe care a avut-o, ea chiar nu ştia cine este Pamuk sau a făcut o glumă? O foarte proastă glumă.

Andreea Pavel


  •  
  •