Bedros Horasangian

Ce-am mai rîs / Un nou roman de William Saroyan în limba română

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

Știu bine care carte de William Saroyan mi-a picat pentru prima dată în mînă. Și așa am devenit și am rămas,prin și peste ani, un mare admirator al lui. Cartea cu pricina, cu o copertă cenușie, era o antologie, “Un, doi trei, trageți ușa după voi!”publicată de Editura pentru Literatură, o selecție de povestiri din mai multe cărți de proză ale lui Saroyan. Traduse în limba română de Profira și Isabella Sadoveanu, fiicele marelui scriitor român. Dacă memoria nu-mi joacă feste. Am verificat, nu. Volumul din 1964 era însoțit și de o călduroasă prefață. Atunci și acolo am citit pentru prima dată, în anii 60, minunatele povestiri ale lui William Saroyan. Că era vorba de Arab sărman și ars de dor, pe care de-a lungul anilor am tot povestit-o cui vrei și cui nu știa nimic despre acest armean-american, prieten cu Eugen Jebeleanu și tot universul, că era vorba de o plantație paguboasă de rodii în California. Că era vorba de armeni sau americani, de bătrîni sau de tineri, parcă tot ce adusese  Noe pe acest pământ se regăsea în prozele( și piesele de teatru) și mai ales în tot ce trăia din plin, cu toată ființa lui, acest scriitor. Cartea cu pricina, în anul în care William Saroyan împlinea 100 de ani de la naștere, am dus-o la o prestigioasă editură și am propus s-o retipărim. Sau dacă nu, măcar un alt volum de-al lui Saroyan care să marcheze, totuși, anul aniversar. N-am avut noroc. Directoarea colecției, o bună poetă și distinsă experimentată editoare, m-a trimis la plimbare, sec, ca la pocher: Noi nu publicăm autori de stînga! Măi să fie, peranăs coțedz, mi-a închis gura.Punct. Cartea a rămas la editură, dusă a rămas. Avusesem ideea de a propune și un volum de Cesare Pavese. Centenar și el, Meseria de a trăi am avut-o la inimă mereu. Dar n-a fost să fie. Au trecut anii. Cîte ceva din William Saroyan a mai publicat Editura RAO, vreo trei cărți,nu dintre cele mai cunoscute, poate a mai apărut ceva și nu știu eu.La (fosta?) editură Ararat ( păcat că o jucărie atît de frumoasă a dispărut de pe piața editorială românescă, nu mai continui cu alte bombăneli )a apărut, în 1999 – am cartea pe birou –  Uriașul cel Bun. Intîlniri cu William Saroyan, volum tradus din limba armeană și prefațat de Sergiu Selian – o bijuterie în sine, care ar merita reeditată și o voi propune unei edituri, să vedem ce iese. Și tot așa, William Saroyan, cu cărțile lui cu tot, mi-a fost mereu aproape. Acum îmi aduc aminte că am fost invitat la Erevan, cu ani buni în urmă, via USR, la un simpozion Saroyan, la care nu am ajuns, nu mai știu clar din ce motive.  Surpriza urmează abia acum.O cărtică hard-cover, apare în colecția Clasici Moderni a editurii Litera.

Un nou/vechi roman al lui William Saroyan, “Ce-am mai râs “( Editura Litera, 2017, traducere din limba engleză de un distins anglist/americanist clujan, profesorul, Virgil Stanciu, un prodigios eseist și experimentat traducător )  pe care-l recomand – de căldură nu mai pomenesc, oricum e cald bine, cititorilor revistei ARARAT. Un roman de această dată, nimerit să fie tradus în românește printr-o selecție care-mi scapă. De altfel nu știu dacă pe americănește există vreo ediție critică sau ceva de genul Complete Works, cum au francezii colecția Pleiade, habar n-am dacă prin Armenia să existe așa ceva. Mă tem că nu, prioritățile momentului, sunt cu totul altele acolo. Cînd azerii stau cu ochii pe Arțakh și turcii boicotează tot ce e armenesc. Noroc cu Serghei Lavrov. Dar asta ar fi o altă povestire – nescrisă – de Willliam Saroyan. Ce avem acum? Un roman, care păstrează în linii mari un anume feeling legat de copii, și de oameni în general, un roman emoționant, chiar dacă e o poevste care se termină prost.În care tocmai relațiile dintre copii și părinți dau accentele necesare de a desluși căldura, sensibilitatea și dozajul emoțiilor transmis de niște eroi nu prea fericiți, altminteri, într-o Californie postbelică. O poveste dură, care se încheie prost, dar care lasă loc tuturor gingășiilor.Întîmplările care se aglutinează sunt banale și urmează firul unor vieți neînsemnate, țesute în jurul a două familii și cinci copii. Fără să influențeze narațiunea,copiii, aș zice eu, dau tonul. Căci pe lîngă necazurile părinților – plecînd de la un adulter care declanșează o întreagă dramă – avem un păienjeniș de mici-mici-mici secvențe cu fete și băieți, copiii care umplu și colorează un univers cenușiu și tern. Mediocritatea unei/unor vieți, dar și complexitatea/ simplitatea  a ceea ce face tîlcul ascuns  al vieților eroilor lui Saroyan.Totul vine de la sine. Și binele, clipele de fericire, și răul,pitit în nimicurile cotidiene. Final dramatic. Viața la țară, chiar și cea dintr-un Fresno, California -ținutul natal al lui Saroyan-  nu schimbă datele existențiale. Viața de cuplu nu schimbă mare lucru din ce se întîmplă în jur. Personaje extrem de bine conturate, cu multă personalitate, care vor să priceapă ce e cu viața lor. Personală, de cuplu, de familie. Unde cei veniți – avem familii mixte în care, noii migranți în Statele Unite sunt deja fixați într-o societate care-i absoarbe fără dificultăți – nu uită cine au fost și cine mai sunt. Nu se spune nimic despre limba nenumită a doi frați care cultivă viță de vie și rodii, fermieri mai mult din nimereală, nu ni se spune neted cine, ce și cum. E un ceva mocnit pe dedesubt. Toți vor să iubească și să fie iubiți, dar nu știu cum, ce trebuie făcut. Și iese ce iese. Cu nervi, sînge, amărăciuni, disperări de tot felul.Și viața oferă situații inedite. “American Dream” se consumă cu mulți nervi, cu violențe,cu conflicte mari, pe care cotidianul mic le declanșează. Moartea nu rezolvă nimic. Un accident de mașină pune capăt vieții unui tată în luptă cu toată lumea și cu el însuși.Multă tensiune în acest roman, în care niște părinți chiar vor să deslușească sensul vieții și nu descoperă decît bucuria de a fi unii alături de alții, părinți și copii deopotrivă. Multă emoție și multe gingășii, William Saroyan se dovedește și de această dată un mare maestru al micilor bucurii. Care dacă nu dau farmec vieților noastre, pot oferi farmec lecturilor noastre. Cartea e dedicată lui Henry Saroyan și lui Henry cel mic.Nu mai stau să caut ce grad de rudenie este între ei. Armenag era tata lui William și nepotul lui. Dar cine sunt cei doi Henry? Vă las dvs. curiozitatea de a-i descoperi. Și încă. Cu emoție, sub semnul altei surprize descopăr că aceeași Editură Litera are în proiect să retipărească Tînărul neînfricat de la trapezul zburător și alte povestiri. Nu are decît să ne bucure. Ceea ce vă doresc și dvs. în aceste caniculare zile de vară. Nu în California, ci în România. Unde rodiile care tot populează prozele lui Saroyan se găsesc acum din plin și la tot pasul.Tare-i mai plăceau și bunicii mele Mariam, să sugă acei sîmburi roșii și zemoși. Cine știe la ce se gîndea în acele moment. Mi-ar plăcea să descopăr că Festivalul Strada Armenească, ce va avea loc cît de curînd, va fi decorat cu multe, multe, multe rodii. Presupun că nu se va pleca de la eterna întrebare Cît costă așa ceva? Și așa nu sunt bani suficienți !

Bedros HORASANGIAN