Mihai Stepan Cazazian

Ce-al dracului e Agopian ăsta!

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 

scriitor-in-comunism-niste-amintiriȘtefan Agopian nu crede în memoriile de scriitor. I se par un căcat, ca multe alte chestii. Dacă Nic Sîrbu și Simona Tache n-ar fi tras de el să-și scrie amintirile, în serial, în adevărata Academie Cațavencu și în Cațavencii această carte n-ar fi apărut fiindcă Agopian pur și simplu n-ar fi scris-o*.Nu știu dacă din lene, ceea ce e posibil, sau din pudoare, ceea ce e și mai posibil, fiindcă fratele Agop își cunoaște măsura cînd se apucă de scris. Nu e în stare să fie amabil și nu se pricepe nici să mintă, două dintre însușirile de bază ale memorialiștilor de la noi. Iar cuvîntul care apare cel mai des în memoriile sale e substantivul „căcat”.

Cînd și-a scris amintirile, în serial, despre Nichita Stănescu, Agopian a fost primul și pînă azi singurul care nu l-a zeificat pe autorul Necuvintelor, ci l-a povestit ca pe un om genial, dar cu omeneștile lui păcate. Pe vremea cînd erau prieteni, Nichita Stănescu, cel înconjurat de lăudători, căuta și un om normal care să-i spună ce crede despre el și se ducea în vizită la Agopian și la nevesta lui Cristina, ca să fie tratat și ca un om cu felurite lui defecte de amicii lui cei mai apropiați. Agop și Cristina lui nu l-au țuțărit pe Nichita. Cristina nu se sfia să-i spună marelui poet, care nu se prea spăla, că pute, iar Agopian să rîdă de pretențiile lui de numismat, păcălit de unul și altul.

Totuși ce portret de neuitat îi face Agopian lui Nichita în amintirile sale! Și cu cîtă dragoste specială scrie el despre cel i-a dăruit prietenia! Din mici trăsături, din omenești defecte, dar și din momente de magnanimitate de care numai Nichita putea fi în stare. Asta e partea, pentru literați, cea mai tare a amintirilor lui Agopian.

În ceea ce mă privește, acum cînd le-am recitit în carte, amintirile din copilăria lui din gura Oborului mi se par partea cea mai interesantă a acestei cărți. Cînd citeam în Cațavencii episoade din romanul copilăriei lui Agopian nu mi s-au părut cine știe ce. În carte însă toate acele picături cu cîte un personaj sau vreo întîmplare, din revistă, se transformă într-o lume pe care Agopian o readuce la viață cu un talent care te copleșește.

În Oborul lui Agop istoria și faptul divers se amestecă într-o poveste cu hoți și curve, cu milițieni și foști negustori, cu meseriași cărora regimul cel nou le-a răpit meseria, de i-a sărăcit, și cu, mai ales, mama lui Agopian, care fură de acasă,își bate copiii de le rupe oasele, își înșală bărbatul cu cine nimerește și cînd fuge de acasă nu lasă în urmă nici un regret. Ceea ce nu l-a împiedicat mult mai tîrziu pe Agopian să aibă grijă de ea, chiar dacă o detesta.

Nu mi s-au părut la fel de mustoase amintirile lui din perioada cînd se pregătea să devină scriitor și nici cele de la România literară, deși – m-ar bate Dumnezeu dacă n-aș recunoaște! – și astea au carnea bine pusă la prăjit și cu o garnitură după care-ți lasă gura apă. Una peste alta, însă, amintirle lui Agopian sînt, ca și romanele lui: niște, la prima vedere, ciudățenii, care mai înîi te irită, apoi pe măsură ce le citești, le descoperi și nebunia și bunul simț și, la fel ca în Manualul întîmpărilor, cînd ai ajuns la capătul cărții, simți nevoia s-o iei de la capăt ca să te lămurești ce-a vrut de fapt să spună autorul și cum nu te lămurești, exclami: Ce-al dracu e Agopian ăsta!

*Ștefan Agopian, Scriitor în comunism (niște amintiri), Ed. Polirom, 2013

Publicat de Cristian Teodorescu în  Catavencii.ro

 

  •  
  •