Redactor

Ce a dus la decizia pentru Genocid?

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Se află în pregătire cartea cunoscutului profesor sociolog şi istoric Taner Akcam (Ardahan, 1953) care predă la Universitatea din Minnesota , SUA, intitulată UN ACT  RUŞINOS şi care are ca obiect Genocidul Armean. Tradusă în mai multe limbi, ea este o mărturie de netăgăduit care vine din partea unui istoric turc, nevoit să ceară azil politic în Germania şi să trăiască în exil pentru curajul de a fi spus cinstit adevărul. Cartea este sub-intitulată Genocidul Armean şi problema responsabilităţii turceşti.

Prezentăm cititorilor noştri fragmente din capitolul II, secţiunea 4, întitulată Ce a dus la decizia pentru Genocid?

Înainte de  a începe, însă, dorim să reproducem dedicaţia dinaintea prefeţei acestei cărţi, deoarece în mod neaşteptat, scrisă în 1999, ea devine şi mai actuală astăzi:

Aş dori să dedic această carte memoriei lui Hagi Halil, un turc Musulman devotat, care a salvat membrii unei familii de armeni de la deportare şi moarte ţinîndu-i ascunşi peste o jumătate de an, riscîndu-şi propria sa viaţă. Actul lui curajos continuă să ne arate calea spre altfel de relaţii dintre turci şi armeni.

Ce a dus la decizia pentru Genocid?

Deportarea şi masacrarea  grecilor din 1914 au premers ceea ce avea să vină. Liderii unionişti[1] erau încurajaţi de succesul lor în forţarea migraţiei populaţiei greceşti. Conform  cu Morgenthau Bedri Bey, Prefectul de Poliţie a Constantinopolului, a spus personal unuia din secretarii mei că turcii au expulzat pe greci atît de reuşit încît ei au decis să aplice aceeaşi metodă şi altor rase din imperiu[2]. Problema însă rămîne totuşi, căci de ce măsurile împotriva armenilor au luat o formă genocidară comparativ cu masacrele şi expulzările îndreptate împotriva grecilor.

Este ştiut că războiul creează climatul favorabil pentru genocid. La momentul expulzării grecilor războiul nu începuse încă şi guvernul otoman, care nu dorea să deterioreze sau să strice relaţiile sale cu puterile europene, proceda foarte precaut. Era obligat să se poarte cu grijă în aplicarea măsurilor împotriva grecilor, şi totodată să se distanţeze de aceste măsuri. Atunci cînd Patriarhul grec s-a plîns, autorităţile au prezentat evenimentele ca fiind acţiuni «a unor compatrioţi ca rezultat a unor supărări personale».

În continuare Taner Akcam arată cum lipsa de dorinţă de a introduce reformele cerute de Statele Europene a făcut ca unioniştii să adopte soluţia lichidării armenilor în totalitate (este citat istoricul Ahmet Refic, 1919). În ciuda versiunii vehiculate în prezent, şi contrar cu aceasta, unioniştii au depus eforturi asidue pentru intrarea Turciei în război, aşa cum reiese din declaraţiile lor în faţa completelor de judecată din 1919. Prin intrarea în război otomanii se aşteptau la trei beneficii: 1)-se putea pune capăt obligaţiilor luate faţă de ţările europene, în special Capitulaţiile, şi se anula obligaţia de a introduce reforme în vilayetele armeneşti; 2)-Se puteau atinge obiectivele panturaniste şi panislamiste, recîştigarea teritoriile pierdute în Balkani mai ales, şi se puteau răzbuna pe comunităţile creştine. 3)-Războiul era considerat ca o oportunitate imensă pentru turcism şi islam.

Încă din 1910 unioniştii duceau o muncă de propagandă şi organizare printre musulmanii din afara imperiului, mai ales în Asia Centrală. Încă de pe atunci, arată Taner Akcam, Enver se gîndea să extindă imperiul turc pînă în pragul Chinei iar capitala să o stabilească la Samarkand. Un scop important al războiului purtat de unionişti era scoaterea musulmanilor de sub dominaţia rusă, orientare ce era în acord cu vederile Kaiserului Wilhelm II, care afirmase că doreşte o revoltă generală a musulmanilor din imperiul rus împotriva Rusiei.

Ţinta otomanilor în primul război mondial, în consens cu Statul Major German, care comanda armata turcă, era să ajungă la musulmanii din nordul Africii şi din Asia Centrală. In ziua cînd Turcia a declarat oficial război, Comitetul Uniune şi Progres(CUP) a trimis filialelor sale o declaraţie în care se spunea «Idealul poporului şi naţiunii noastre ne conduce spre distrugerea inamicului nostru moscovit în scopul obţinerii pe această cale o frontieră naturală pentru imperiul nostru ce trebuie să includă şi să unească toate ramurile rasei noastre ». Enver, plecînd pe frontul de Est, spre Kars, a spus:«mă îndrept spre India prin Afganistan». Taner Akcam citează pe Ali Fuad Erden, ofiţer de stat major al armatei a II-a de sub comanda Colonelului von Frankenberg, care relatează cum în şedinţa Statului Major, analizînd harta operaţională se trasau contururile viitorului imperiu otoman şi care treceau prin Caucazul de nord, prin Volga, includeau Egiptul, Crimea şi Turkestanul.

Armenii alcătuiau obstacolul teritorial major în calea realizării acestui scop.

În octombrie 1918, Enver Paşa ordona fratelui său Nuri, comandantul forţelor otomane din Baku, să «cureţe» Azerbaidjeanul de ruşi şi de armeni, cu scopul de a se atinge «continuitatea teritorială» dintre turci. Dar şi după războiul pierdut turcii urmăreau în continuare eliminarea «obstacolului» armean declarînd clar acest lucru la adunarea de la Istambul din 18 februarie 1920, a Asociaţiei Vatra Turcească. La fel a declarat şi ministrul de externe a nou instalatului guvern de la Ankara, Ahmet Muhtar, la 8 noiembrie 1920, afirmînd că armenii au primit ca sarcină din partea puterilor occidentale să se constituie ca un obstacol care taie liniile de comunicaţii cu estul care obstacol trebuie eliminat. Istoricul Cemil Bilsel arată că intrarea Turciei în război era motivată în mare măsură de dorinţa de răzbunare şi recuperarea teritoriilor pierdute. Adresîndu-se parlamentului Halil Menteşe, în 1914, făcea un apel la rememorarea teritoriilor pierdute de Turcia enumerîndu-le: Monastir (Bitolia) , Kosovo, Scutari, Ianina şi Rumelia. Deputaţii au strigat în cor: «Nu vom uita!». Soldaţii erau prelucraţi în spiritul răzbunării, ei cîntau la instrucţie «în 1912 onoarea turcilor a fost umilită, vai, vai, vai, răzbunare!» Chiar şi copii erau educaţi în acest spirit. În sesiunea din 21 decembrie 1914, Camera Deputaţilor Otomană a trimis un apel soldaţilor cuprinzînd promisiuni la răzbunare contra moscoviţilor şi a aliaţilor lor francezi şi englezi, cu toţii fiind denumiţi ca inamici ai Imperiului Otoman şi a Islamului. La izbucnirea războiului presa a salutat cu entuziasm evenimentul mult aşteptat iar poetul Ziya Gokalp a compus un poem în care se spunea :«aleargă cu drapelul şi înfinge-l din nou la Plevna / Zi şi noapte apele Dunării să curgă înroşite de sînge». Presa clama: cum putem tolera ca teritoriile care ne-au aparţinut să fie acum ocupate de cei care ne-au fost sclavi timp de patru sute de ani!

Pe fondul unor asemenea sentimente a crescut justificarea uciderii armenilor.

Apoi, continuă Taner Akcam,  mai era dorinţa de a se deroba de obligaţiile ce decurgeau din acordurile internaţionale semnate şi mai ales de capitulaţii. Cemal Paşa o spunea răspicat: dorinţa noastră cea mai mare era înlăturarea capitulaţiilor şi obligaţiilor de a face reforme în Anatolia de Est. Aceste reforme erau cele mai înfricoşătoare pentru turci deoarece reprezentau primul pas spre separare. La 1 august 1913, ambasadorul Germaniei în Turcia telegrafia un text în care spunea: Rusia vrea o Armenie autonomă, dar asta e gîndit ca un pas care apoi duce direct spre Istambul . Halil Menteşe confirmă această spunînd că numai rezistenţa opusă de Germania a împiedicat Rusia să realizeze această autonomie în 1912. Sprijinirea intrării în război de către marele vizir Said Halim Paşa avea ca punct central al argumentării pericolul iminent al împărţirii Turciei mai ales prin separarea Armeniei.  Intrarea în război de partea  Germaniei nu era deci o coincidenţă. O reafirmă istoricul Kurt Ziemke: Pericolul ce ameninţa unitatea Turciei prin reformele armene a fost corect perceput la Istanbul. Intrarea în război a coincis cu abolirea lor. Dorinţa de a se deroba de ele a împins Turcia în război de partea Germaniei. De altfel aceste reforme armene, semnate la Yenikoi la 8 februarie 1914 au şi fost abrogate deja la 16 decembrie 1914. În 12 mai 1915, deputatul Vartkes fiind în audienţă la Talaat acesta i-a reproşat: Cînd eram slabi ne-aţilovit şi aţi cerut reforme pentu armeni.Acum noi vom proceda la fel! Vartkes l-a întrebat atunci pe Talaat: Atunci veţi continua politica lui Abdul Hamid? Iar Talaat a răspuns: Da!. Adresîndu-se lordului Curzon într-o scrisoare, cînd era deţinut la Malta, Halil Menteşe scria că armenii imitînd pe Bulgari nu ţineau cont de diferenţele geografice. Armenii, spune el, în număr de unu sau două milioane erau în mijlocul unei mase de 13 milione de turci şi kurzi. Încercînd să-şi atingă scopurile prin metode distructive ei au suportat consecinţele. Ataşatul militar austriac la Istanbul, Joseph Pomiankowski, în funcţie între 1909-1919, scria că mulţi intelectuali turci aveau convingerea că sultanii au manifestat un exces de umanism faţă de armeni în loc să fie mai drastici în acţiunea de islamizare sau în caz contrar …extirpare. Relatări în acest sens au mai făcut Înaltul Comisar american la Istambul Lewis Heck, vice-consulul german la Erzerum Max Erwin von Scheubner-Richter, consulul german la Aleppo  Walter Rossler, funcţionarul consular german Dr. Mordtmann, ambasadorul Austriei la Istanbul Pallavicini, şi mulţi alţii citaţi de Taner Akcam. După moartea lui Wangenheim acesta a fost înlocuit de ambasadorul Contele Wolff-Metternich care a încercat să intervină în favoarea armenilor. Talaat a cerut Germaniei imediat rechemarea lui. Menteşe afirma că: fără a purifica Provinciile noastre de Est de armeni, colaboratori ai Rusiei nu ar fi existat nici o posibilitate de a stabili statul nostru naţional. A fi împotriva războiului era considerată trădare de patrie (Cavid Bey). Au fost deci făcute încercări de a răscula musulmanii din spaţiul rus precum şi a provoca Rusia la război prin bande armate infiltrate în spatele liniilor de frontieră. Nereuşita acestor aşteptări a înclinat definitiv balanţa în direcţia anihilării armenilor. Războiul era ultima şansă de salvare a imperiului dar primele lui zile au adîncit umilinţa şi colapsul moral: înfrîngerile de la Sarikamiş din ianuarie 1915 (60000 sau 90000 de turci au murit ucişi sau îngheţaţi) urmate şi de alte înfrîngeri. Şi Taner Akcam adaugă: ca şi naziştii din timpul celui de al doilea război mondial unionişti aveau senzaţia unui inamic ce conspira în mod trădător ce lovea pe la spate. (Elias) Rolul trădătorilor a fost distribuit de unionişti armenilor. Agitaţia anti –armeană era dirijată de ministerul de război (Enver), şi anume Departamentul II ( Serviciul de Informaţii). Colonelul Seyfi, care publica în periodicul Harh Mecmuast al ministerului materiale anti-armeneşti. După armistiţiul din 1918 el a explicat în ziarul Sabah că în calitatea sa de responsabil pentru departamentul politic al statului major otoman el, în colaborare cu Organizaţia Specială şi sub directa conducere a lui Behaettin Şakir a elaborat, împreună şi cu alţii, planurile de masacrare a armenilor.

Incertitudinea rezultatului luptelor de la Gallipoli, care durau de 289 de zile, cînd se credea că Istanbulul va cădea iminent, ameninţarea pierderii Anatoliei, după dezastrul de la Sarikamiş,  era mai devastatoare decît pierderea Rumeliei, Macedoniei la un loc, inducea un stres fără limită asupra turcilor.  Scurt timp după aceste evenimente s-a declanşat amplificarea genocidului. Turcii se simţeau cu spatele la zid. În 1914 Morgenthau a avertizat pe Weigenheim că Turcii vor masacra pe armeni în Anatolia. Weigenheim a replicat spunînd că atîta timp cît Anglia nu atacă strîmtorile sau un alt port turcesc nu e nici o teamă în direcţia asta, în caz contrar nu se poate garanta nimic. Guvernul panicat, a elaborat un plan de retragere şi organizare a rezistenţei de lungă durată în Anatolia, (nepus în aplicare pînă la urmă)  care ar fi fost îngreunat de prezenţa armenilor. Deportarea lor era şi în acest caz pe rol. De acest plan se ocupa Şeref Ceavuşoglu.

Data de 24 aprilie 1915 e pur simbolică. Este data la care circa 235 de membrii marcanţi ai comunităţii armene din Istanbul au fost arestaţi sub pretextul  revoltei din Van. Apoi au mai fost arestaţi alţi 600. LA 24 mai guvernul a anunţat că în total la Istambul au fost arestaţi 2345 de armeni. În provincii însă arestările începuseră de la 19 aprilie. Masacrele şi deportările au continuat pînă la începutul lui 1917 cînd problema a fost aproape «rezolvată».

Măsurile anti-armeneşti începuseră însă mai devreme. Odată cu decretarea mobilizării de către guvernul CUP, la 2 august 1914, s-a emis şi ordinul de organizare a Organizaţiei Speciale în teritoriile armene. Inspectorul unionist la Erzerum, Hilmi telegrafia lui Behaettin Şakir : «sunt indivizi în interiorul ţării care trebuie eliminaţi. Noi urmărim această perspectivă.».Indivizii erau armenii. Taner Akcam dezvoltă în amînunt detaliile organizării şi perfecţionării pe parcurs a Organizaţiei Speciale care a jucat un rol decisiv în Genocidul armean, organizare care s-a conturat încă înainte de declararea războiului.

În august 1914 a avut loc la Erzerum un congres Daşnak. CUP a trimis aici o delegaţie. De fapt unioniştii nu veneau să participe la acest congres ci, sub această acoperire, să organizeze unităţi ale Organizaţiei Speciale. Chiar aveau şi planul să-i lichideze pe congresişti. Odată formate, aceste unităţi treceau la jafuri şi omoruri. Colonelul german Louis Mosel, care era ataşat pe lîngă Organizaţia Specială, operînd în perioada aceasta în Caucaz, era nemulţumit de jafurile criminale revoltătoare la care se dedau aceştia, şi raporta acestea lui Wangenheim.

***

Taner Akcam continuă să prezinte detaliat tabloul, care prindea tot mai mult contur, al genocidului care se pregătea în mod organizat, din timp, şi la cel mai înalt nivel.

La apariţia acestui interesant volum vom putea lua cunoştinţă în extenso de toate detaliile care au pregătit şi au dus la făptuirea acestei crime împotriva umanităţii.


[1] Unionist, membru al partidului Uniune şi Progres (Ittihad ve Teraki)

[2] Ambasador la Constantinopol de Henry Morgenthau, Ed.ARARAT,2000, Bucureşti

  •  
  •  

2 Responses to Ce a dus la decizia pentru Genocid?