Redactor

Catedrala armeană

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Nu sînt un istoric al arhitecturii. Ceea ce m-a făcut ani de zile să scriu despre Bucureştii vechi a fost mai puţin dragostea pentru un peisaj urban iremediabil condamnat de progresul tehnologic şi de rapacitatea oamenilor de afaceri şi mai mult fascinaţia pe care o exercită asupra mea viaţa trecută. Necrofilie? În mintea mea, locul morţilor e mult mai mare decît al viilor. Pe cei mai mulţi nu i-am cunoscut personal, totuşi prezenţa lor a rămas întipărită în locuinţele lor, chiar dacă acestea au intrat pe alte mîini. Chiar ruinele, încărcate de valorile singurătăţii, ale misterului şi decăderii pitoreşti, propun un dialog între o realitate incompletă şi imaginaţia mea. Aceeaşi relaţie se stabileşte cînd am numai o fotografie sau planul unei clădiri dispărute. Ruinele sînt, de altfel, cea mai populară metaforă pentru declinul fiinţei omeneşti.

Titlul rubricii, „S.O.S. Bucureşti“, trimite, de asemeni, la meserii care se sting, la obloane care închid definitiv prăvăliile de altădată. Ieri, traversam un cartier din Ploieştipe care nu-l cunoşteam şi despre populaţia căruia mi s-a spus cu reticenţă că este pe jumătate ţigănească: eu eram încîntat, fiindcă descopeream acolo case ţărăneşti sau dughene ca pe vremuri. Pe Calea Griviţei nu mai găseşti o vitrină cu abajururi lucrate acasă, nici atelierul ultimului pălărier.
Spaţiul ocupat de orice e VECHI se restrînge treptat. Demonstraţia acestei situaţii o aduce şi descreşterea unor comunităţi etnice care aparţineau de mult oraşului nostru. De exemplu, armenii. Statisticile demografice sînt clare şi deprimante. De la 10.000 cîţi trăiau în Bucureşti în al doilea deceniu al perioadei interbelice, numărul lor, încă de 8000 în 1948, n-a încetat să scadă de la un recensămînt la altul, fiind de numai 815 în 2002, adică de zece ori mai puţini în cursul unei vieţi de om. Aceste cifre le împrumut dintr-o lucrare excepţional de bine documentată, cartea dlui Edvard Jeamgocian – Catedrala armeană din Bucureşti, Ararat, 2008.

Volumul, în care cineva ar căuta doar descrierea şi istoria monumentului, răsplăteşte printr-o informaţie îmbelşugată, pe care numai zeci de ani de studii au putut-o acumula, despre trecutul coloniei armene din România, despre cultul armeno-gregorian în Sud-Estul Europei şi despre crearea eparhiei armene cu centrul în Bucureşti. Bisericile construite în 1638 şi în 1742 au precedat clădirea actuală, care a fost construită în anii 1911-1912, fiind datorată arhitecţilor D. Maimarolu şi Grigore Cerkez (altul decît omonimul său, autorul atîtor edificii din Bucureşti, printre care Universitatea „Ion Mincu“). Pictorii care au zugrăvit catedrala au fost Petre Troteanu şi Mişu Rădulescu, înainte de 1915, data sfinţirii, care a coincis cu sosirea refugiaţilor din Imperiul Otoman ca urmare a masacrelor. Clădirea a avut de suferit în 2001 din cauza tasărilor de pămînt şi a alunecărilor de teren produse de ridicarea, chiar alături, a unui bloc de 19 etaje şi încă 4 niveluri subterane. Consolidările şi reparaţiile necesare au durat trei ani.

Pentru viaţa spirituală a comunităţii şi pentru prestigiul ei, momentul hotărîtor a fost anul 1931, cu înfiinţarea episcopiei, la care a contribuit faptul că atunci era prim-ministru Nicolae Iorga, statornic prieten al armenilor şi istoric al convieţuirii lor cu românii. Legea remedia o situaţie în care viaţa bisericească a armenilor din România fusese dependentă de centre ca Suceava, cîndBucovinaera a Austro-Ungariei, Chişinău (eparhie care, în Rusia imperială, cuprindea şi Nahicevanul din Crimeea) sau Constantinopol. Partea de istorie ecleziastică reprezintă o contribuţie erudită pentru care cercetătorii români trebuie să fie recunoscători. Biografii de prelaţi şi genealogii de fruntaşi ai comunităţii armene sînt extrem de amănunţite.

Pe alocuri, informaţia e inedită sau, pînă acum, nebăgată în seamă. De pildă, pasajul despre Bucureşti din Geografia lui Ghevond Alishan (1853): „Oraş înfloritor cu un volum de negoţ foarte mare. Casele nu sînt prea grozave, nici arătoase. În oraş sînt 133 de biserici, 26 mănăstiri, 20 hoteluri, 10 hanuri pentru popasul caravanelor, bibliotecă publică, Liceul «Sf.Sava», teatru, 84 şcoli şi 5 tipografii. Populaţia numără 106.000 suflete, din care 2000 ar fi de neam armean. Armenii au biserică, Sfinţii Arhangheli, şi şcoală mare, întemeiată de nobilul Misakian. Armeanul Manuc Bey a construit un han mare, caravanserai, cu numele său.“ Imaginea ce se desprinde din această descriere arată împletirea elementelor orientale cu acelea introduse de influenţa Occidentului.

Ilustraţia bogată şi inteligent aleasă formează un contrapunct pentru textul cărţii.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Aparut in Dilema veche, nr. 394, 1-7 septembrie 2011

 

  •  
  •