Sergiu Selian

Cartea şoaptelor Cuvântul traducătorului ( la ediţia în limba armeană)

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 

Cartea şoaptelor are un destin glorios, dar şi unul particular. Scrisă de un armean, cu o tematică armenească, ea s-ar fi cuvenit să fi fost scrisă în limba maternă şi paternă a autorului şi a personajelor sale. N-a fost să fie aşa. Ca şi multe alte cărţi ale diasporanilor armeni, ea aparţine literaturii armene de limbă străină sau pur şi simplu unei literaturi străine, aici – celei române. Deşi tradusă în varii limbi, pentru a fi restituită naţiunii despre care depune mărturie cartea trebuia să capete veşmântul limbii acelei naţiuni. De aceea, atunci când, cu vreo doi ani în urmă, Varujan Vosganian mi-a propus să-i traduc romanul în armeană, am înţeles importanţa şi necesitatea întreprinderii. După un şoc iniţial, am acceptat provocarea. Şocul venea de acolo că era prima dată când aveam să traduc din română în armeană, şi încă în armeana răsăriteană, familiară mie din contactul cu Armenia şi cu literatura ei, dar mai puţin asimilată decât armeana apuseană, proprie culturii mele. Tradusesem până atunci scriitori contemporani din Armenia, cu limba lor răsăriteană, dar acum eram chemat să fac operaţia în sens opus, mult mai dificilă.

Mai înregistram un debut în cariera mea de traducător: era întâia oară că un autor îmi propunea să-l traduc; îndeobşte, nu traduc comenzi, ci din proprie iniţiativă. Ceea ce trebuia să fac de data asta, însă, era cu adevărat – cum am spus – o provocare, în sensul cel mai autentic pozitiv al cuvântului. N-aveam dreptul să refuz. Şi am acceptat. Mi s-a dat un termen labil de un an. Am tradus Cartea şoaptelor în trei luni. Restul a fost munca altora, a unor doamne originare din Armenia, care mi-au corectat stângăciile inerente în armeana mea răsăriteană şi cărora le-am mulţumit menţionându-le la sfârşitul volumului, apoi truda Excelenţei Sale, Ambasadorul Armeniei în România, domnul Hamlet Gasparian, care cu o experienţă de jurnalist şi de editor în spate, a ştiut să şlefuiască şi mai corect frazele, de asemenea intervenţia redactorului de carte, Varlen Alexanian, care a definitivat o versiune lizibilă şi inteligibilă armenilor răsăriteni. În sfârşit, a fost punctată încă o premieră cu această ocazie: este prima carte tălmăcită direct din română în armeană, întrucât până acum tot ce s-a publicat în Armenia din literatura română s-a tradus aproape exclusiv prin mijlocirea limbii ruse.

Aş mai preciza că am avut, totuşi, un atu: cel al ortografiei actuale, adoptate şi folosite în Armenia. Măcar asta n-a fost un handicap, într-o limbă care are două ramuri – răsăriteană şi apuseană – cu ortografii diferite, cu morfologii neasemenea, cu sintaxe alienate, cu fonetici dihotomice şi cu lexicuri anapoda. Familiarizat cu noua ortografie din anii de şcoală şi din activitatea ziaristică, îmi rămăsese să răzbesc „doar“ celelalte aspecte gramaticale. Nu că n-aş fi scos-o la capăt cu ortografia veche, dar m-am scutit de un efort în plus. De când sunt diasporan într-o comunitate care foloseşte ortografia efectiv antică, am fost nevoit să mi-o însuşesc. Scriu, acum, în funcţie de destinatar, în armeana apuseană fie cu ortografia veche, fie cu cea nouă, şi iată – în armeana răsăriteană cu ortografia nouă. Sper să n-am prilejul vreodată să scriu în armeana răsăriteană cu ortografia veche, aşa cum se vântură în cercurile din Armenia ideea nefericită a oficializării ei.

Cred că sunt singurul care a citit Cartea şoaptelor de două ori şi niciodată din plăcere, ci din obligaţie. Prima oară, ca şi alţii cărora autorul le-a încredinţat „manuscrisul“ (noţiune improprie şi desuetă, din păcate pe cale de dispariţie în condiţiile tehnologiei moderne), am citit textul înainte ca acesta să fi fost încredinţat tiparului. A doua oară, când am tradus cartea. Evident că am citit a treia oară, din „mers“, traducerea armeană. Iar acum, când noua versiune lingvistică a apărut, o citesc din nou ca să-mi fac autocritica. Nu garantez să învăţ cartea pe dinafară. Dar o ştiu ca şi cum mi-ar aparţine. Şi într-un fel chiar îmi aparţine. Traducătorul este mesagerul autorului într-o altă limbă şi, ca să poată transmite nealterat mesajul, el trebuie să se substituie scriitorului tradus şi să redea o sosie a acestuia nu numai cu fidelitate, dar şi în chip convingător pentru cititorul noii limbi, încât în cele din urmă, când lucrul e bine făcut, poate lăsa impresia că oferă un text original scris direct în noua limbă. Făcând abstracţie că rândurile acestea sunt scrise de un tălmăcitor, va trebui să admitem că traducătorul este chiar mai important decât autorul. Evident, el nu poate exista în absenţa scriitorului. Dar prin el autorul – şi odată cu el scrierea sa – iese din matca strâmtă a limbii sale naţionale şi cucereşte tărâmuri la care altfel n-ar fi avut acces, riscând vorbe mari şi corecte – universalitatea. Iar în cazul acestei traduceri în armeană a Cărţii şoaptelor, revine la adevărata obârşie. Este o satisfacţie pe care nu mi-o reprim, dincolo de cea pe care mi-a oferit-o simplul(?) act al traducerii.

 

Sergiu Selian

  •  
  •