Redactor

Cartea de teatru „ION ŞAHIGHIAN” Făuritor de spectacole şi actori

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

16 noiembrie 1895-11 martie 1965. Iată două date care marchează  anii existenţei marelui om de teatru şi film ION ŞAHIGHIAN în cultura românească de-a lungul a mai bine de o jumătate a veacului al XX-lea.

Personalitatea multilaterală a lui Ion Şahighian o găsim evocată cu competenţă într-o recentă monografie, apărută la editura „Ararat”, graţie celui ce a fost profesorul Virgil Brădăţeanu, la rândul său, o prezenţă activă în calitate de istoric, teoretician şi critic dramatic. Cu puţine luni înainte de sfârşitul vieţii, V. Brădăţeanu a încheiat, la 4 martie 2007, manuscrisul consistent al monografiei „Ion Şahighian – o personalitate de prim plan a teatrului românesc”.

Să amintim că Ion Şahighian s-a născutla Bucureşti, în familia Eftimiei şi a lui Melcon Şahighian, negustor armean, fiind frate cu Alexandru Şahighian, care avea să devină un cunoscut gazetar şi dramaturg.

Ion Şahighian a fost atras din fragedă tinereţe de literatură şi de arta plastică, având talent la desen şi pictură, în cele din urmă optând pentru teatru. Iar în acest domeniu şi-a putut manifesta deplin talentele, venind în contact cu literatura dramatică românească şi universală, dar şi cu arta plastică, atât în scenografiile unor spectacole memorabile, cât şi în desenele consacrate unor colegi de breaslă.

Mentori i-au fost actorul Constantin Nottara, strălucit profesor de artă teatrală, precum şi regizorul Paul Gusty, tânărul Şahighian fiind considerat la vremea respectivă „cel mai autentic şi valoros învăţăcel şi continuator ale său.”

Ion Şahighian a păşit „pe uşa cea mare a teatrului românesc” cu prima sa realizare de răsunet. Era spectacolul de mare montare, în aer liber, din 1927 dela Arenele Romane, cu „Nerone”, piesă inspirată de „Quo Vadis”, romanul de notorietate al lui Sienkiewicz, în rolul titular jucând Ion Livescu, renumit actor al epocii, care fusese şi naşul de cununie al tânărului Şahighian şi al actriţei Ecaterina Niţulescu, căsătorie din care au rezultat, abia la începutul anilor ’50, cele două fiice – Anca şi Lia, intrate şi ele în lumea teatrului.

În acel an 1927, Şahighian şi-a văzut numele înscris în rândul regizorilor Teatrului Naţional, care-l avea ca director pe Victor Eftimiu. Acesta era adept al teatrului scurt, iar tânărul Şahighian n-a zăbovit să pună în scenă spectacole coupé, cu piese scurte de Andrei Dănescu, G. Sion, Vasile Alecsandri, Ion Valjan, Lucreţiu Petrescu, vedete fiind Nicolae Bălţăţeanu, George Calboreanu, Sonia Cluceru, Ion Finteşteanu, Elvira Godeanu, Al. Critico, actori aflaţi pe valul afirmării în momentele acelea, viitoare glorii ale scenei româneşti.

În următoarele două decenii, până în preajma celui de-al Doilea război mondial, Şahighian a lucrat intensla Teatrul Naţional, regizând diverse piese, conferind un suflu contemporan unor opere clasice. A fost cazul cu dramatizarea după „Ciocoii vechi şi noi”  de Nicolae Filimon, cu N.Bălţăţeanu în rolul lui Dinu Păturică, cu drama „Umbra” a poetului-medic Vasile Voiculescu,  având-o pe Aura Buzescu într-un rol de compoziţie, cu „Avarul” lui Molière, cu Ion Finteşteanu în rolul lui Harpagon. De reţinut că Şahighian a fost dintre primii noştri regizori care au folosit tehnica scenei turnante cu care era dotat Naţionalul bucureştean.

În stagiunea 1937-38, Şahighian s-a întâlnit nu numai cu dramaturgia lui Shakespeare, dar a adus, pentru prima dată pe o scenă românească,  „Poveste de iarnă”, piesă pe care a prezentat-o ca pe un basm plin de fantezie. A fost prima din marile sale izbânzi din repertoriul shakespearian.

Ascensiunea vertiginoasă a lui Ion Şahighian a fost marcată în aceeaşi stagiune de adaptarea romanului „Pădurea spânzuraţilor”. Eroii principali ai lui Liviu Rebreanu din această dramă de război au fost excelenţii George Calboreanu (Bologa) şi Eugenia Popovici (Ilona).

Din creaţia lui Nicolae Iorga, care considera teatrul „cea mai largă şcoală publică ce se poate închipui”, Ion Şahighian a montat, în anii următori, dramele „Moartea marelui Alexandru”, „Regina Cristina”, „Tudor Vladimirescu” şi „Un biet moşneag şi un doge”, în primele două afirmându-se Marieta Anca cu „farmecul ei acaparator”, după cum relevă V. Brădăţeanu, iar în ultima impresionând Ion Manolescu şi Nicolae Bălţăţeanu.

Concomitent cu activitateala Teatrul Naţional, Ion Şahighian a inaugurat, în vara lui 1937, şi Teatrul Ligii Culturale, ligă creată din iniţiativa lui Iorga, teatru condus de Ion Manolescu şi care peste ani avea să se numească Municipal, apoi Lucia Sturdza Bulandra. Spectacolul inaugural a fost cu premiera „Cadavrul viu” de Tolstoi, cu Ion Manolescu într-un rol antologic pentru cariera sa. Spectacole de referinţă aveau să fie şi „Hoţii”, „Othello”, „ Oedip”.Autorul cărţii ne asigură că prezenţa savantului Iorga în preajma regizorului Şahighian i-a adus un plus în maturizarea artistică.

Deceniul al cincilea a fost considerat „deceniul consacrării” prin memorabile spectacole montate de Ion Şahighian: „Icarii de pe Argeş” de Ion Luca era o interpretare personală a cunoscutei legende a meşterului Manole. Aura Buzescu şi George Calboreanu  erau interpreţii piesei „Ifigenia” a debutantului Mircea Eliade. Anca Şahighian (fiica cea mare a maestrului) a debutat, la 17 ani, în rolul Crinei din „Patima roşie” de Mihail Sorbul. Un spectacol dinamic, de amploare, a fost „Castiliana”, adaptare după Lope de Vega. Un alt spectacol, cu o viziune grandioasă, a fost premiera cu „Don Carlos” de Schiller, avându-i în distribuţie pe cei mai mari actori români ai momentului. Deşi era vreme de război, au avut loc 60 de spectacole de mare succes, în care Şahighian a dat întrega măsură a valorii sale regizorale.

Au urmat spectacole de succes cu „Horaţiu” de Corneille, dar şi cu  „Revizorul” de Gogol, în care Aurel Munteanu era dublat uneori, în rolul lui Hlestakov, de tânărul Ion Lucian, care promitea să devină valorosul actor de comedie de mai târziu.

La sfârşitul anului 1943, avea să înceapă o fructuoasă colaborare între Ion Şahighian şi marele actor George Vraca. Prima loc întâlnire s-a produs cu premiera tragediei „Din jale se întrupează Electra” de Eugene O’Neill. Regizorul a dat dovadă de fantezie şi, mai ales, de îndrăzneală, distribuindu-l pe Vraca în cele trei roluri masculine principale, actorul asemănându-se ca fizic, dar cu totul aparte în comportament. A fost „un spectacol epocal”, ne asigură V. Brădăţeanu, bucurându-se de un succes răsunător. O’Neill a fost un autor pe care Şahighian l-a montat de multe ori în cariera sa. Amintesc de premierele ulterioare cu „Dincolo de zare”, „Patima de sub ulmi”, Anna Christie”.

Între timp, un grup de tineri actori, în frunte cu Dina Cocea, avea să înfiinţeze Teatrul Nostru, unde Şahighian a fost invitat să monteze o serie de spectacole. De altfel, acesta a contribuit mult la afirmarea surorilor Tanţi şi Dina Cocea, dar şi a lui N.D.Cocea ca dramaturg, căruia i-a montat comedia „Canalia”, în care debuta, într-un rol mai mic, Lia Şahighian. Aceasta avea s-o interpreteze apoi pe Viola din „Noaptea regilor” (A XII-a noapte),  o altă piesă a marelui Will în regia lui Şahighian.

După alte spectacole realizate la teatrele Muncitoresc, Victoriei sau Alhambra, după război, Şahighian este promovat prim director de scenăla Naţionalulbucureştean, unde regizează „Ruy Blas” de Victor Hugo, apoi „Tartuffe” de Molière, cu excepţionalul N. Bălţăţeanu în rolul titular, succes datorat comunicării artistice dintrea actor şi regizor, acest lucru remarcânduse şi în capodopera lui Delavrancea – „Hagi Tudose”.

Inaugurarea Teatrului Odeon („Nottara” de mai târziu) s-a făcut cu un adevărat spectacol de artă – „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare. Printre interpreţi – Lia Şahighian, dar şi Liviu Ciulei (Puck), aflat la început de carieră.

La Teatrul Nostru, în toamna lui 1948, Şahighian semnează regia piesei „Mama” de Karel Capeck, în rolul titular strălucind Ecaterina Niţulescu Şahighian.

Deşi unul dintre cei mai vechi şi activi regizori ai Naţionalului, în stagiunea 1951-52, I. Şahighian a fost detaşat, ca director artistic şi prim regizor, la proaspătul Teatru al Armatei, unde promovează spectacole cu mare încărcătură de spiritualitate românească – „Ion Vodă cel Cumplit” de Laurenţiu Fulga (cu Calboreanu şi Vraca), „Vlaicu Vodă” de Al. Davila (cu acelaşi Vraca şi Lia Şahighian în Doamna Clara). Cei doi aveau să se reîntâlnească în „Richard III” de Shakespeare, cel mai răsunător succes al lui Vraca, care încununa strălucita sa carieră, după 45 de ani pe scenă. Un spectacol cu mare impact asupra publicului, aşa cum înainte fusese şi cu „Fântâna Blanduziei” de Alecsandri.

Aşadar, abordând o largă paletă a dramaturgiei naţionale şi universale, revelată cât mai accesibil, Ion Şahighian a conferit valori deosebite artei interpretative, lucrând atât cu cei mai mari actori ai scenei româneşti, dar şi stimulându-i pe cei tineri, mai ales ca profesorla Institutulde Artă Teatrală şi Cinematografică, unde a fost şi decan, formând mari discipoli, fiind totodată adept al formei de exprimare a limbii române în toată frumuseţea ei .

„Şahu”, cum i se spunea în lumea artei, a fost şi pionier al artei cinematografice româneşti încă din 1925.

Autorul volumului comentat a scos în evidenţă faptul că Ion Şahighian a fost un susţinător necondiţionat al necesităţii prezenţei benefice a autorităţii statului în susţinerea instituţiei teatrale, deopotrivă cu rolul şcolii şi al Bisericii.

Merită de subliniat deosebita contribuţie a regretatului Virgil Brădăţeanu care a dedicat ultimii ani ai vieţii sale alcătuirii acestui valoros volum. El a scormonit cu pasiune, interes şi corectitudine de cercetător ştiinţific prin documentele existente cu privire la trecerea maestrului Ion Şahighian nu numai prin viaţa atâtor teatre bucureştene şi din provincie, dar şi efectiv prin istoria teatrului românesc. Numeroase ilustraţii îmbogăţesc valoarea documentară a volumului amintit.

    Madeleine KARACAŞIAN

După revista „Teatrul azi” nr.5-6-7  (2012)

 

  •  
  •