Redactor

Caracterul profetic al scrierilor lui Nicolae Iorga

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

             „[…] rasă pură nu există nicăieri. ”

                Nicolae Iorga

        „ Cea mai mare bucurie ar fi avut-o dacă ar fi putut constata adeverirea cuvintelor sale de-acum 70 de ani prin care el chema << dreptatea care începe să se întindă asupra tuturor popoarelor, şi asupra celor care, poate nu erau vrednice de dânsa, să se coboare în sfârşit şi asupra poporului care o cere de două mii de ani>>. Căci numai celor mai mari istorici le e dat uneori să dovedească acel har profetic cu care sunt îndeobşte înzestraţi poeţii.”

                                     Andrei Pippidi

            Armenii sunt pomeniţi în documente cu două milenii î.Hr. , iar primul regat unitar datează din sec. VI î.Hr. sub numele de Urartu, cu capitala la Ani, actualmente Erevan, capitala Armeniei,care se întindea la est de fluviul Eufrat şi la sud de masivul Caucaz. De la începuturile existenţei, poporul armean a fost supus la grele încercări de către năvălitorii barbari ( asirieni, turci, tătari ), marea majoritate a populaţiei fiind nevoită să-şi părăsească ţara. Genocidul, numit şi Holocaustul armenilor (în limba armeană Metz Yeghern, „Marele Rău”) se referă la două evenimente importante ce se succed în mod cronologic: masacrele organizate între anii 1895-1896 de către sultanul Abdul Hamid, cât şi deportarea și eliminarea armenilor în timpul guvernării Junilor turci. Supravieţuitorii se vor refugia mai târziu în ţările vecine din Orientul Mijlociu, Balcani şi până în Europa occidentală. Astfel putem afirma că ultima prigonire datează între anii 1915-1916, din partea turcilor şi culminată cu masacrarea a peste un milion şi jumătate de armeni şi deportarea a peste cinci sute de mii.
Primul contact pe care istoricul şi scriitorul Nicolae Iorga l-a avut cu membrii comunităţii armene datează din anul 1880, la Botoşani. Andrei Pippidi  afirma că: „amintirile de copilărie l-au urmărit întreaga viaţă, păstrând intactă imaginea caselor primitoare , albe, înconjurate de grădini, în care, în oraşul său natal, se adăpostea această comunitate, veche cât începuturile aşezării urbane […]“.
Studiile pe care Iorga le-a întreprins la Paris , cursuri consacrate cruciatei târzii (secolele XIV-XV), l-au făcut să se ocupe de regatul franco-armean din Cicilia. Armenia, patria considerată de Iorga ca fiind „ o vatră a succesivelor valuri de diasporă”, l-a făcut să se apropie de comunitatea armeană cu prilejul lucrărilor realizate între anii 1905-1918. Studiul de caz  „Armenii şi românii, o paralelă istorică”, a fost rezultatul unei cercetări de durată, „ al unei iniţieri într-un domeniu încă rezervat celor erudiţi […] , ca M. F. Brosset şi Victor Langlois.” Interesul său manifestat faţă de armeni nu era numai de natură academică. Relatările ambasadorului Morgenthau, scenele sângeroase pe care le-a văzut în Constantinopol, cruzimi ce erau săvârşite asupra armenilor, l-a făcut pe Nicolae Iorga să îşi schimbe decisiv perspectivele despre „ junii turci ”.  Martorul de la masacrele din Adana, americanul Herbert Adams, autorul cărţii clasice „ The Blackest Page of Modern History: Events in Armenia” ce vizează sorgintea imperiului otoman publicată în anul 1916, i-a pus la dispoziţie istoricului român o autentică şi unică operă despre evenimentele petrecute în acea perioadă, document ce joacă  un rol important în istoria armenilor, fiind una dintre atestările masacrelor şi holocaustului propriu-zis.
Nicolae Iorga a donat statului toate scrierile sale, în care se găseşte şi o broşură franceză contemporană despre Musa-Dagh. Acesta înfiinţează în anul 1914 un institut de  studii sud-europene, în cadrul căruia avea ca limbă de predare şi limba armeană, dar mai mult decât atât acolo se adunase o bogată literatură din regiunea caucaziană şi est-pontică. Ducea o luptă continuă cu societatea din acele vremuri, dorind să afirme „credinţa sa în victoria principiului naţional”. Niciodată acesta nu a ascuns frânturile din istoria controversată a armenilor, sperând în învierea patriei mamă, a cărei bază teritorială nu este încă definită nici în epoca contemporană.
Cea mai veche mărturie atestată a prezenţei armenilor pe pământul românesc o constituie un epigraf din anul 967, pe o piatră de mormânt din Cetatea Alba. Conform consemnării făcute de Grigore Goilav, textul inscripţiei menţionează: „Această cruce este gravată la 416″ (data apartine cronologiei armene introduse la 11 iulie 551, deci corespunde anului 967). România a fost una dintre primele ţări care,în timpul guvernării lui Ion I.C. Brătianu, s-aoferit să primească pe refugiaţii armeni. Pentru prima dată în secolul al XI-lea, în anul 1060, armenii emigrau în Moldova. Au urmat alte emigrări între anii 1239-1606 şi până la finele anilor 1922. Aceştia s-au aşezat în oraşele Suceava, Hotin, Botoşani, Dorohoi, Siret, Iaşi, Bârlad, Vaslui, Galaţi, şi apoi în toată Ţara Românească. Din multe atestări documentare este evidenţiat faptul că odinioară oraşul Iaşi era populat de mulţi străini:armeni, slavi, nemţi, greci,evrei.
Pentru  păstrarea  credinţei, limbii şi conştiinţa de neam, armenii au înfiinţat  o publicaţie. Astfel primul ziar armenesc  a apărut la Madras,în 1794,iar prima carte în armeană a fost editată la Veneţia, în 1512.Prezenţa armenilor în România, şi mai ales în Moldova a avut o mare influenţă asupra oraşului Iaşi. Aceştia au înfinţat Mahalaua Armenească. Armenimea se afla pe ambele maluri ale unui pârâu , şi era locuită de meşteşugari, blănari, mindirigii, cusutoriţe care brodau monograme frumoase pe albituri. Pentru a evindenţia  spiritul antreprenorial al aremenilor Iorga evidenţia: „ nu putea să existe pe vremea aceea un tîtg moldovenesc, deci comerţ, fără armeni. ” Mai mult decât atât N.A. Bogdan afirma că: „încetul cu încetul armenii acaparează cea mai mare parte a negoţului ieşean [….] în concurenţă cu alţi străini […] pe cari îi dovedesc prin isteţimea lor- de unde se formă în popor zicala: un jidan înşală zece moldoveni, un grec înşală yece jidani şi un armean înşală zece greci. ”Ca şi structură ierarhică, începând cu secolul XV ajung la conducere şoltuzii sau s’arostii (primarii).
De-a   lungul   timpului   comunitatea  armeană   capătă   de   la  domnii   Moldovei   anumite   privilegii  cum   ar  fi  :  pedepsirea   boierilor   moşieri   şi   a megieşilor lor, deoarece arendarea moşiei se mărise. Pentru a întări afirmaţia sa despre existenţa armenilor pe teritoriul României Iorga s-a folosit de documentul lăsat de stolnicul Dimitrie Cantemir în Letopiseţul Moldovei şi în Descriptio Moldavae.
Cunoscând că armenii au fost primul popor din lume convertit oficial la religia creştină, încă din anul 301, sub îndemnul  Sf. Grigore Luminătorul, este explicabil faptul că, atunci când emigranţii au format o comunitate, să se preocupe şi de viaţa spirituală, organizându-şi pe lângă şcoli, centre culturale şi lăcaşuri de rugăciune. Existenţa acestora bine organizate în oraşele din Moldova, l-au făcut pe Domnitorul Alexandru cel Bun ( 1400-1432 ), să înfiinţeze în capitala Moldovei, Suceava, la 30 iulie 1401, primul Hrisov Domnesc, Episcopatul  Armean, condus de IPS Arhiepiscop Hovanes I. În Iasi, anul 1395 este considerat anul fondarii Bisericii Armene, cu Hramul Sfintei Maria. Piatra de temelie consemneaza: „Cu mila lui Dumnezeu s-a pus temelia Bisericii Sfînta Nascatoare de Dumnezeu, prin osteneala parintelui Iacob si a lui hagi Marcar si Grigor. 1395”.   Această piatră fiind considerată prima atestare documentară a oraşului Iaşi, aşadar şi o atestare documentară a prezenţei armenilor pe pământul românesc.
Propovăitor al ideii naţionale, făuritor al unor opere de neegalat în cultura română şi universală, Nicolae Iorga şi-a manifestat mereu dorinţa de a unifica Armenia, ca stat independent. În anul 1931, faţă de armenii din diasporă, mai precis faţă de comunităţile etnice armene de pe teritorul carpato-danubiano-pontic el afirma: „ei pot să considere România ca un colţ din patria lor”. În timpul lui Iorga biserica armeană a redobândit  statutul  de  episcopie, aşadar putem afirma că măreaţa clădire din Bucureşti ar  putea  fi  considerată o  ctitorire a sa. Guvernul prezidat de Iorga a prevăzut şi înfiinţarea primului secretariat de stat al minorităţilor.
Problematica istorică a Orientului latin, a  microuniversului armenesc l-a atras pe Iorga pentru a aduna în opera sa „Breve histoire de la Petite Arménie“ diferite detalii medievale. Pe de altă parte Anthony Luttrell care a fost unul dintre „traducătorii” scrierilor lui Iorga, a înlesnit să înţeleagă şi să raporteze scrierile lui Iorga la istoria poporului armean. În opera „Rhodes sous les Hospitaliers“ , indiferent de caracterul abrupt al operei în cadrul istoriei ciliciene şi cipriote, în relaţiile acestora cu „Egipt şi Siria musulmană sau chiar cu Asia Mică şi selgiucidă, a putut fi descifrabilă pentru descoperirea acestui „complex capitol şi pitoresc al civilizaţiei armeneşti“, pentru promovare valorilor armeneşti în lume.
Pot afirma că Nicolae Iorga deţine toate pârghiile istorice, filosofice şi literare pentru a demonstra faptul că este unul dintre marii „profeţi poeţi cum îl numea Andrei Pippidi. După studiul meticulos pe care l-a realizat de-a lungul vieţii sale, Nicolae Iorga a lăsat în urma sa , un model de seriozitate, patos, o cutumă a atitudinii de scriitor, istoric şi teoretician, dar şi un contur al unui om preocupat de comoara ce o lasă urmaşilor.

     Realizat de: Ştefana Agop

 

  •  
  •