Mihai Stepan Cazazian

Căminiștii

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

Sau  kișerotig  cum li se spunea. Erau elevii interni ai şcolii Misakian-Kesimian  şi care aveau dormitoarele în  str Armeneasca 13, în casa lăsată moştenire comunităţii de văduva Ana Melik. Cât a funcţionat, în perioada interbelică, şcoala a avut copii interni veniţi din toate colţurile ţării, din localităţi ce nu aveau mai mult de 1-3 familii armene şi deci nici şcoală. Ei veneau să se înscrie la  şcoala Misakian-Kesimian din Bld. Carol 43 şi dormeau în Armeneasca 13. Uneori când numărul lor era prea mare s-au organizat dormitoare şi la subsolul şcolii. Cantina lor era în spaţiul actualei tipografii iar bucătăria cu oale cât casa era în locul unde a funcţionat mai târziu, o vreme, atelierul foto tipografic. Tanti Mari făcea un bulghur cu cemen şi carne de berbec sau vită pe care căminiştii nu l-au uitat niciodată. Am gustat şi eu din el, de câte ori Arhimandritul Vasken mă oprea după cursuri, să trag copii la shapirograf lecţiile sale de istorie ce ni le preda. Căminiştii nu erau puţini. Erau cam un sfert din efectivul elevilor. Şcolarii învaţau în 2 serii-dimineaţa şi după masa, de luni până sâmbăta inclusiv. Localul mic nu putea face faţă la circa 200 de elevi cât erau pe vremea aceia. Cine ar consulta arhivele, depozitate astăzi la Şcoala nr 71, ar putea afla şi numărul exact şi numele si oraşele de provenienţă a căminiştilor.

Plecaţi din localităţile lor îndepărtate, aici, în Bucuresti, ei nu numai că învăţau zilnic limba dar şi toate elementele constitutive principale ale culturii armene : cântul, geografia, istoria, dansul, literatura  şi trăiau câteva luni printre alţi copii proveniţi din alte oraşe depărtate şi din capitală cu care legau prietenii. Asistau la competiţiile sportive ale Hometatmen-ului şi mai târziu EFA, erau incluşi în mişcarea de Cercetăşie, echipe de dansuri, corale, sau participau la diverse vizite la muzee etc. Asistau la piesele armenşti puse in scenă de compania de teatru, mi se pare condusă de Garjarian, companie care a funcţionat timp de 10 ani şi a dat spectacole în marile săli închiriate, şi la care elevii si evident căminiştii luau parte. La ore nu puteai să-i deosebeşti de ceilalţi elevi.  Era însă Arakel, care se legase de mine şi la sfârşitul orelor venea  până spre Moşilor cu mine pe drumul spre casă să mai stea de vorbă căci probail cu colegii de cămin nu legase prietenie, sau dorea şi el să fie la fel cu ceilalţi care făceau o bucată de drum până acasă, căci căminul era la doi paşi. Arakel era pasionat de fotbal, citea Sportul Popular, vorbea mereu de Bodola, Zapis, Ozon, Peciovski, Ervant Norhadian,  şi alte stele ale sportului, iar eu din politeţe sustineam, cât puteam conversaţia care nu prea mă interesa. Când a venit în București filmul lui Beknazarian, PEPO, am fost duşi cu şcoala la cinema Aro (Patria) unde sala  era arhiplină. Filmul a ţinut afişul peste o lună ! Apoi a trecut la Scala. Arakel a insistat şi ne-am dus şi l-am mai văzut odată şi acolo. Apoi filmul a venit la Mioriţa (Europa) . Nu am scăpat de Arakel si l-am mai vazut odata pe PEPO. Învăţasem  cântecele cu cuvinte cu tot pe dinafară. Peste un timp Arakel a aflat că filmul s-a mutat la cinema ,,American,, (Moşilor colt cu Făinari, cred, acum demolat) . Era plin. Bilete nu erau. Am încercat sa plătim plasatoarea dar nu s-a putut. Am stat în hol. Arakel zicea că deşi nu vedem filmul auzim cântecele. Aşa erau căminiştii, şi aşa educa şcoala copiii pe vremea aceea.

Apoi, profesorii şi elevii s-au risipit în cele patru vânturi şi la Căminul din Armeneasca 13  a apărut redacţia ziarului Nor Ghiank. Astfel, rolul de focar de cultură se continua. Desigur sunt multe de spus despre acest periodic, şi pro şi contra, dar opaiţul armenităţii a reuşit sa pâlpăie o bună bucată de vreme. Din 1978, însă, sediul redacţiei a deveni şi locul unde s-au derulat Revelioanele comunităţii (a ,,cititorilor,, ziarului) timp de 30 de ani. Şi plus câteva carnavaluri pentru tineret. Deja era o flacăruie intermitentă, dar era fierbinte şi povestea merită să fie spusă separat.

Şi iată acum, renovat si modernizat, spaţiul acesta a devenit o arenă polivalentă a oficierii actelor  de cultură – celor mai diverse – a culturii armene. Avem aici, iarăşi în Armeneasca 13, un Centru de Cultură Armean. Zidurile aceste adăpostesc în continuare flacăra culturii armene care de decenii arde fără întreupere aici. Aşa cum şi-a dorit legatara acestui spaţiu, văduva Ana Melik. Casa Dudian a avut o întrerupere (Biblioteca Sadoveanu), Misakian a avut o întrerupere ( ISPH). Armeneasca 13- NU. Să ne bucurăm pentru această continuitate şi să fim mândrii de ea, atât cei care participă activ cât şi cei care participă doar cu prezenţa. Cu toţii deopotrivă să fim uniţi şi pe mai departe în jurul acestei vetre (ogeah) fără căldura căruia e greu să ne imaginăm un viitor.

Şi la fiecare  daremut  să ne aducem aminte şi de căminiştii ce au fost…

A. SAHAG

Ilustrație :  fotografia din josul pag 13 din ,,Armenian-Romanian Community, Memories, Reunion 2007,,  New York

Reprezintă o parte din elevii școlii Misakian Kesmian și o parte din Membrii Comitetului Școlar (Președinte Agasi Jeamgocian) o parte din corpul profesoral ( Dirațian Ardașes-director,  Maria Bogdan-franceza, Armenag Mazmanian – matematica, Aram Harutiunian – caligrafie, Vasken Balgian – istorie. Zareh Bălbul- limba armeană. Fotografie din anii 1945-46.

  •  
  •