Cristina Manuc

Camasa de foc: un mare roman controversat al lui Vardghes Petrosian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

Cop1Acum cinci ani, am avut ocazia sa scriu despre singura carte tradusa în româneste a scriitorului armean Vardghes Petrosian (1932-1994). Talmacita în 1989, la Editura Univers, de neobositul Sergiu Selian, masiva culegere Nucul singuratic reunea, alaturi de romanul omonim, o serie consistenta de povestiri si „crochiuri armenesti“ ce schitau, expresiv, profilul unui prozator consistent. Iata însa ca, de curînd, în cadrul meritoriei serii „Literatura armeana contemporana“, Editura Ararat publica – în traducerea aceluiasi Sergiu Selian – unul dintre romanele de prim-plan ale lui Petrosian. Aparut initial (1986) în revista Sovetacan gracanutiun, organ al Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Armenia, sub titlul Scaune goale la aniversarea zilei de nastere, Camasa de foc abordeaza problema diasporei armenesti dintr-o perspectiva care a generat reactii vehemente în mediile nationaliste armene. „Dosarul“ chestiunii e prezentat cu mult discernamînt în postfata lui Sergiu Selian, foarte utila si din punct de vedere editorial: traducatorul identifica, meticulos, nuclee epice ale romanului în diferite eseuri din sectiunea Crochiuri armenesti, atragînd atentia ca „nu originalitatea este problema Camasii de foc. în schimb, problema acestui roman ar fi atitudinea autorului fata de situatiile si de ideile pe care le dezvolta prin mijlocirea personajelor sale. Personaje carora le confera fie crezuri personale, fie crezuri pe care le combate“. si nici asta nu ar fi fost mare lucru, daca amintitele „crezuri“ n-ar ilustra, pîna la un punct, pozitiile oficiale: „Vardghes Petrosian a fost un rasfatat al sistemului sau – eufemistic spus – un beneficiar al lui“, iar functiile primite „nu se datoreaza în primul rînd talentului sau literar. Petrosian este nu un scriitor artist, ci unul moralist. Abilitatea sa (…) nu sta în maiestria stilistica, ci în forta ideatica“. Pe de alta parte, oportunismul sau politic „a fost unul conjunctural si nu a afectat dragostea sa fata de natiunea si tara lui“. Ceea ce i s-a reprosat autorului – mai ales în cercurile partidului Dasnagtutiun din diaspora – au fost, în primul rînd, anumite pasaje „împaciuitoriste“ la adresa turcilor si a Genocidului din 1915. Dar nu numai atît: i s-a mai reprosat lui Petrosian faptul ca imaginea comunitatilor din diaspora e, pe alocuri caricaturiza(n)ta si denigratoare, oricum excesiv de critica. într-adevar, ca „ambasador itinerant“ al statului comunist armean, autorul are tendinta de a idealiza, prin comparatie, anumite libertati inexistente ale cetatenilor obisnuiti din Armenia sovietica (cum ar fi, în cazul eroului sau Varujan, libertatea de a calatori nestingherit în afara tarii). Pe de alta parte, tendentiozitatea perspectivei critice – atîta cîta e – îsi are un corespondent în cunoasterea directa a mediilor din diaspora. Masiv si stufos, dinamic si problematizant, acest roman social centrat asupra imposibilitatii întregirii unei familii traditionale captiveaza, înainte de orice, prin complexitatea pasionata a „dezbaterilor etice“ privind identitatea armenilor „de acasa“ si „din diaspora“, în conditiile în care asupra trecutului traumatic s-a abatut tacerea impusa, iar comunitatile diasporene vor fi, practic, condamnate, mai devreme sau mai tîrziu, la asimilare (percutante sînt, între multe altele, consideratiile personajelor cu privire la „genocidul alb“ al pierderii constiintei nationale la generatiile cele mai tinere). Pe drept cuvînt, Sergiu Selian atrage atentia în postfata asupra faptului ca Petrosian a denuntat neobosit genocidul, fara a uita însa ca, în 1918-1920, membrii partidului Dasnagtutiun „au facut propaganda pentru o alianta militara cu Turcia, drept pavaza contra Rusiei Sovietice, ba mai mult – au încheiat cu acea tara tratatul de la Alexandropol, prin care i-au cedat acesteia teritorii armenesti, ceea ce încurajeaza, astazi, oficialitatile turce sa sustina ca Armenia apuseana ar fi fost cedata legal de armeni“. O dilema istorica din care, sa recunoastem, nu se poate iesi atît de usor… Totodata, dramatizarea fictionala a relatiilor turco-armene prin intermediul personajelor Aram si Enis se arata a fi nuantata si rezonabila: ignoranta turcilor de azi în privinta genocidului e cauzata de propaganda îndelungata a propriei guvernari, în conditiile în care armenii însisi – din Armenia sau din diaspora – au fost nevoiti, din diverse motive, sa taca. Iar recunostinta exprimata la adresa turcilor care, sub primejdia amenintarii cu moartea, au salvat armeni de la masacre nu constituie defel o atitudine împaciuitorista (în paranteza fie spus, romanul lui Petrosian devine tulburator de actual în contextul actualelor tentative vizînd reluarea relatiilor diplomatice relatiilor turco-armene…) Camasa de foc este, deopotriva, un roman armenesc si international, social, istoric, etic si politic, în cadrul caruia asistam la o conflictualizare a mai multor optiuni ideologice si identitare. Multe personaje au o consistenta epica remarcabila: vagantul Varujan sirachian, un alter ego auctorial, batrîna maicuta Nune – discreta imagine simbolica a patriei-mama, Tigran si Aram Vahanian sînt doar cîteva dintre ele. Cartea cucereste prin înaintarea maiestoasa si sobra, de fluviu, a istoriilor unor familii, suprapuse istoriilor multiple ale armenilor din secolul XX. O carte puternica, susceptibila de dispute si controverse, o carte în felul ei, emblematica pentru o epoca si, în tot cazul, pentru un prozator armean postbelic de pondere: Vardghes Petrosian.