Eduard Antonian

CALENDAR / Pe 4 octombrie 1936 s-a născut sculptorița IOANA KASSARGIAN

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

 

S-a născut într-o familie armenească refugiată la Bucuresti unde urmează şi cursurile şcolare primare şi secundare. Fire visătoare şi retrasă, dovedind reale veleităţi pentru artă se hotărăşte să urmeze o carieră în acest domeniu. A urmat cursurile de sculpturăla Institutulde Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” sub îndrumarea maestrului Cornel Medrea. Talentul său o impune în scurt timp, lucrările sale atrag atenţia şi astfel obţine o importantă bursă la Paris.

Criticii de artă o apreciază îm mod deosebit considerîndu-i lucrările ca fiind de o factură abstractă, iar sculptoriţa are un instinct al formelor foarte sigur, care îi dezvăluie temperamentul prin excelenţă liric, inventiv şi monumental. Lucrează şi creează în marmură, piatră şi bronz, iar operele sale par a fi o întâlnire a spaţiului cu timpul, o interferenţa filozofică. Ioana Kassargian, apreciau criticii, avea o înclinaţie specială, nativă spre plăcerea senzorială a materiei subordonând întotdeauna materialul cu care lucra, respectându-i formele, masivitatea şi echilibrul realizând astfel opere originale, intuitive, simbolistice cu o muzică a formelor aparte.

În scurt sa carieră a participat şi a vernisat numeroase expoziţiila Novi Sad, Frankfurt, Budapesta, Moscova, Praga, Cracovia, Paris, Torino, Anvers, Lugano-Castelante sau Helsinki între 1951-1985. A fost membră şi laureată a premiului Uniunii Artiştilor Plastici şi a premiului Municipiului Bucureşti. Numeroase lucrări ale sale se află în muzee şi colecţii din România şi străinătate, la Palatul Parlamentului sau în saloanele şi holurile Teatrului Naţional din Bucureşti.

Totuşi nu îndeajuns de mediatizate, Ioana Kassargian şi operele sale de artă ar fi avut o altă soartă sau destin dacă ar fi trăit şi creat la Paris de pildă. Armeancă nu doar cu numele, apreciată în mod deosebit în comunitate, Ioana Kassargian s-a stins prematur la numai 49 de ani în urma unei necruţătoare boli la Bucureşti în 1985.

 EDUARD ANTONIAN 

                                                                  ***

…Nu ştiu cine – duşmanul meu? Duşmanul sculptoriţei Ioana Kassargian? – a încredinţat-o pe aceasta (la tratamentul căreia medicii renunţaseră demult, socotind-o incurabilă) că eram maestrul de yoga ce o putea tămădui. În pofida absurdităţii afirmaţiei, curiozitatea mă îndemnă să dau curs glasului său cuminte şi învăluitor, prietenos şi plin de încredere. Am acceptat a-i vizita atelierul, cu scopul precizat de dânsa, dar cu recunoaşterea mea că nu mă simţeam în stare de performanţele ce le aştepta de la mine.
Nu eram conştient încă a fi fost vorba despre o fostă colegă de-a mea din şcoala primară, o fată care atunci reprezentase unicul leagăn al visărilor mele preadolescentine privitoare la sexul opus. Mă ruşinez să pomenesc ideea de sex în preajma acelui înger brunet, în vârstă de vreo zece anişori… Mi-am dat seama de relaţia veche dintre noi, atunci când deschis uşa şi am zărit-o…
Suferea de o paralizie în plăci ce progresa văzând cu ochii. Bronzurile sale din holul Naţionalui o privegheau de departe, neputincioase, pe artista ce le adusese multiple premii.
Emoţia ce mă însoţi când am bătut în uşă nu era aceea de a înfrunta bolnavul care-şi punea nădejdi atât de mari în mine, deşi nu meritam nici a mia parte din ele, nu era nici aceea de a întâlni o artistă autentic creatoare a valorilor perene, ci una ca o presimţire. Într-adevăr aveam să revăd ‚amorul’ meu din primele clase şcolare.
O aveam în faţa privirilor interioare mititică, ţigăncuşă, la piele şi corbie la păr, cu un zâmbet cald şi modest, însoţită de un frate bălai, mai înalt bine decât sora lui, ea neferindu-şi zâmbetul prietenos nici de el, nici de vreun alt coleg, ci dăruindu-mi-l cu o gingaşă efuziune şi cu sufletul întreg în adânciturile născute în obrajii bucălaţi.
Această imagine din trecut mă învinsese în faţa opreliştilor puse de uşă între mine şi revederea visului meu. Ioana! Era ea. Era Ioana!
Iar acum, Ioana îşi punea toate nădejdile în cel care o iubise mai înaintea tuturor făpturilor feminine din existenţa ce urma… Ioana îşi depunea toate nădejdile în înţelegerea inimii mele şi în savantlâcul ce-mi lipsea totalmente. Ce păcăleală sinistră! Ce oroare! Cât poate fi omul de crud cu suferinţa celorlalţi?! Intram într-o măcelărie şi nu în atelierul unei mari sculptoriţe şi nu în alcovul Isoldei descoperite prea tardiv…
Privirile mi se opriră asupra unui album cu reproduceri, mare cât o zi de post şi greu ca un calvar. Îl adusese de la Paris, cu prilejul unicei vizite ce-i fusese îngăduită, cumpărat din bănuţii ei de pâine. Era o culegere de fotografii color ale vitraliilor din catedralele Franţei. Eram atât de inconştient încât – uitând cu desăvârşire scopul pentru care mă aflam acolo, fericit de parcă aş fi regăsit-o pe Ioana copilăriei mele şi eram în largul meu, alături de iubita primilor mei ani, socoteam că, în curând, la una dintre vizitele ulterioare avea să mi-l împrumute şi mie acasă, să mă delectez pe urmele paşilor săi de altcândva.
Apoi, m-am regăsit şi am priceput că alta era pricina pentru care mă chemase. Am atacat subiectul tămăduirii sale. Am recunoscut, cu mari menajamente, incapacitatea mea, imposibilitatea în care mă aflam de a o ajuta. Nu am lăcrimat. Nu am oftat. Am vorbit ca un adevărat medic: neutru şi rece în faţa morţii noastre obşteşti.
Până şi astăzi, fără a avea vreo vină, cântăresc acea vizită ca pe una dintre crimele mele.

Mihai Rădulescu

http://www.gid-romania.com/Literatura.asp?LitID=296

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *