Redactor

CALENDAR / Pe 15 decembrie 1840 s-a născut Grigore Buiucliu, jurist și om politic

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Grigore Mithridate Buiucliu  s-a născut pe 15 decembrie 1840 la Iași  și a decedat pe 13 decembrie 1912București. A fost  jurist și om politic român de origine armeană.

 

Redăm mai jos cîteva  fragmente din Capitolul 3 al volumului  Catedrala Armeană din București de Edvard Jeamgocian ( Editura Ararat 2015)

 

Grigore M. Buiucliu (1840-1912)

 

Grigore Buiucliu a fost unul din cei mai prețioși fii ai comunității armene din România, figura armeană cea mai importantă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Eminent avocat și distins magistrat, om de vastă cultură, cu o personalitate multilaterală și complexă care s-a remarcat pe arena politică și culturală românească în Moldova și în Țara Românească, în domeniile artei, culturii și politicii, la Iași și la București, și care a strălucit în egală măsură și pe scena armenească.

Istoricii comunității – H. Dj. Siruni și Suren Kolangian – au scris pagini importante dedicate vieții și activității lui Grigore Buiucliu. Siruni dedică scrieri în ambele volume ale anuarului Araz: în volumul I (1933) lui Grigore Buiucliu, în volumul II (1934) lui Iacob Buiucliu, tatăl lui Grigore, iar Suren Kolangian debutează, la 18 ani, cu un articol dedicat aniversării centenare a nașterii acestuia, în Anuarul din 1941 al Părintelui Mâgârdici Bodurian „Caghutahai Darekirk“ (Anuar al Comunității Armene).

Vom încerca să compunem portretul său complex, pentru a capta toate fațetele personalității sale multilaterale.

Grigore Mithriad Buiucliu, cu pronunția armenească Kricor Băiăclian, s-a născut la Iași la 15 decembrie 1840 în familia căminarului Iacob Buiucliu și a Mariei Tosun, care a avut zece copii, șapte băieți și trei fete.

Familia Buiucliu este originară din Ani, venită în Țările Române de dincolo de Dunăre, după un popas de cîteva secole în Rusciuk. Ea a fost una din familiile armenești proeminente din România, inclusă în condica „Arhondologia Moldovei“ din anul 1850 a Paharnicului Constantin Sion, datorită rangurilor boierești de căminar și comis deținute de frații Iacob și Mâgârdici.

* * *

Iacob Buiucliu (1809-1861), tatăl lui Grigore Buiucliu, a fost timp de jumătate de secol fruntașul comunității armene nu doar din Iași sau Moldova ci din întreaga Românie, a cărui datorie de onoare a fost apărarea drepturilor armenilor în România. Idealul vieții sale a fost să facă cunoscută poporului român nația armeană, cu religia ei, istoria ei, arta ei, cultura ei, iar ceea ce nu a reușit el, a lăsat moștenire fiului său Grigore. Iacob Buiucliu a avut o educație aleasă primită în școala particulară din Iași condusă de profesorii francezii Mouton și Duvivier, întreținută cu profesori de renume; a avut drept colegi de școală pe Costache Negri, frații Grigore și Emanoil Costaki-Epureanu, Al. Cristoverghi, frații Vasile și Constantin Sturza, I. Rada, care aveau să ajungă oameni de seamă în Moldova. Pătrunzînd în pătura boierimii și elitei ieșene, și-a creat o poziție privilegiată în țară și a întreținut afaceri importante în Capitala Moldovei: coproprietar, împreună cu marele boier Anastase Bașotă, a Casei Cambiale din Iași, arendaș de moșii, proprietar de terenuri și păduri, proprietar de case și prăvălii.

Iacob Buiucliu a fost promotorul mișcării culturale a comunității armene, biografia sa contopindu-se cu istoria emancipării armenilor din Moldova. Dintre realizările sale se remarcă reorganizarea din 1840 a Eforiei Armene din Iași și din Moldova și obținerea, cu sprijinul lui Gh. Asachi, a Hrisovului domnesc din 8 noiembrie 1841 în care Mihaiu Sturza Vodă poruncea Epitropiei Învățăturilor Publice să ia sub ocrotirea sa Școalele Naționale Armene.

* * *

Într-o astfel de familie avea să se nască și să se formeze Grigore Buiucliu. La fel ca și ceilalți frați ai săi, Grigore Buiucliu primește o aleasă educație armenească. Frecventează Școala Haigazian din capitala Moldovei, avîndu-l ca profesor pe Khaceres Caracaș (1827-1890), cel care în anul 1866 avea să fondeze renumitul pension ieșean „Caracaș“. Pentru completarea studiilor urmează, împreună cu frații săi, Colegiul Muradian din Paris și cursurile colegiului Mekhitarist din Veneția. Studiile superioare le continuă la Facultățile de Drept din Paris și din Iași (1874). Profesează ca avocat și jurist, deține funcțiile de Procuror și membru al Curții de Casație, dar și de Deputat și Senator.

La curent cu tot ce se petrecea în lumea armeană, a fost profund implicat în viața culturală și politică din România, din Armenia și Diaspora armeană, fiind liderul comunității armene din România.

Grigore Buiucliu poseda numeroase distincții și ordine românești și străine. Ofițer al ordinului „Coroana României“ și comandor al lojei „Steaua României“, deținea ordinul „Crucea Sf. Ana“ acordat de Țarului Rusiei.

Grigore Buicliu decedează în anul 1912 la București. Biblioteca sa personală – compusă din cărți, manuscrise și documente orientale – o donează, prin testamentul din 1 August 1912, Academiei Române, pentru a se înființa cu ea o Bibliotecă de Carte Orientală. Tot prin testament, lasă Academiei suma de un milion de lei, iar comunităților armene din București și Iași sume importante de bani.

(…)

 

Grigore Buiucliu a fost și om politic, a făcut parte din partidele politice românești de la sfîrșitul secolului XIX. A fost membru fondator al Partidului „Liberal Moderat“, numit „Junimea politică“, brațul politic al societății. Partid înființat la Iași în ianuarie 1878, sub influența ideologiei lui Mihail Kogălniceanu, avea epitetul comic „opt și cu a brînzei nouă“. În anul 1879, urmare a Tratatului de la Berlin și a modificării articolului 7 din Constituție, Grigore Buiucliu, împreună cu alți doi membri fondatori, Vasile Conta și A. D. Xenopol, părăsesc „Junimea politică“, rămînînd numai în „Societatea literară și culturală“ a organizației. Din anul 1882 Buiucliu era reprezentantul Moldovei în „Creditului Funciar Rural“, societate fondată în acel an în București de D. A. Sturzda, funcție pe care o onorează timp de cinci ani. Candidează la alegerile din anii 1883 și 1885 din partea Partidului Conservator al Junimii și este ales deputat în Colegiul III, Cameră. La 14 octombrie 1888, la alegerile de deputat pentru Colegiului III Iași, Buiucliu obține un număr egal de voturi cu candidatul partidului socialist, Ioan Nădejde, dar pierde în fața acestuia la realegerile din ziua următoare.

Între anii 1888-1892 deține funcția de Deputat, iar între anii 1892-1894 pe cea de Senator al Județului Fălciu. Tot în această perioadă face parte din comisia de elaborare a noului cod legislativ al Țării. În anul 1894 urmare a presiunilor politice, acceptă postul de judecător în Consiliul Curții Supreme. Cu ocazia numirii, procurorul T. Stelian, viitorul Ministru al Justiției, îi scria: „Felicit Curtea Supremă pentru onoarea ce-i faceți“. Rămîne un timp în afara politicii, dar revine în anul 1908 participînd la alegerile din Iași pentru Colegiul I Senat, ca reprezentant al partidului Conservator-Democrat. Pierde în fața conservatorului D. Grecianu („Tribuna“ Craiova din 16 martie 1908).

(…)

Grigore Buiucliu, om de o vastă cultură, a fost profund atașat de strămoșii săi și mîndru de nația din care făcea parte. El nu a precupețit nici un efort în a-și ajuta neamul și sprijinii conaționalii. Pentru armeni, Grigore Buiucliu a reprezentat mîndria comunității, a reprezentat suportul și sprijinul ei. Sufletul armenesc îl moștenise de la tatăl său, iar profunzimea cunoștințelor de istorie și cultură armeană de la mekhitariști, a căror școală a frecventat-o la Paris, atunci cînd ea se afla sub îndrumarea celor mai distinși pedagogi ai culturii armene. Deținea o aleasă educație pe care o alimenta continuu, fiind în contact permanent cu intelectualitatea armeană a vremii. Abonat la periodicele armenești și la curent cu lucrările de armenologie publicate, deținea o vastă bibliotecă de cărți armenești și lucrări de armenologie, pe care avea să o doneze Academiei Române. Întreținea corespondență cu foștii colegi de liceu și cu călugării mekhitariști, dar și cu scriitorii, istoricii, arhitecții și oamenii de știință armeni din lume. A purtat corespondență cu Toros Toramanian, Arșag Ciobanian, Ghevont Alișan, Bedros Atamian, Rafayel Patkanian-Kamar Katiba, Hacig Songotlian, Mâgârdici Emin și cu cărturarii mekhitariști din Veneția și Viena. Parte din această corespondență se păstrează în dosarul „Buiucliu“ al Academiei Române. Relațiile strînse ce le întreținea cu Congregația Mekhitaristă pot fi remarcate din paginile revistei „Hantes Amsoria“. Astfel, în anul 1895 îl felicita pe Părintele Arsen V. Aydinean cu ocazia celei de a 50-a aniversări de activitate științifică, iar în 1901 felicita sărbătorirea a 25 de ani de la întemierea revistei „Hantes Amsoria“ și aniversarea bi-centenarului Ordinului Mekhitarist din Veneția (1701-1901). Tot în anul 1901 contribuia financiar la înălțarea statuii lui Mekhitar Apahair din curtea mănăstirii San-Lazzaro.

Grigore Buiucliu a publicat articole de armenologie în periodicele mekhitariste „Pazmaveb“ și „Hantes Amsoria“. A călătorit mult, în Europa, în Armenia, în Georgia, în Rusia și a lăsat scrise impresiile de drum. În multiplele sale călătorii a cercetat arhivele Bibliotecii Naționale din Paris și Bibliotecile Mekhitariste din Viena și Veneția. Ca rezultat al acestor cercetări a reușit să scoată la iveală două manuscrise importante pentru istoria coloniei armene din România: „Cânt de jălire al lui Minas Tokatțhi“ și „Cronica armenilor de la Camenița“, scrieri pe care le-a publicat în armenește și în traducerea românească. În anul 1884 tipărește cu cheltuiala sa, la Sankt Petersburg, varianta armenească a Cîntului de jălire al lui Minas Tokatțhi. După zece ani, lucrarea apărea în traducere românească într-un volum prefațat și tradus de el, titrat „Cânt de Jălire asupra Armenilor din țara Valahilor de Diaconul Minas Tokatțhi“, Bucuresci, Tip. Gutenberg 1895. A doua lui descoperire este manuscrisul „Cronica armenilor de la Camenița“, scrisă de preoții Bisericii Sfîntul Nicolae din Cameniț-Podolsk, în care se vorbește despre armenii din Polonia și Moldova din perioada anilor 1430-1621. Fragmente din acest manuscris, scris de mai multe mîini și în mai multe limbi – armeană, turcă și kipceak – le-a publicat în numărul din 1896 al revistei „Pazmaveb“ iar apoi, mai detaliat, tot în 1896, într-un volum separat tipărit la Tipografia Mekhitariștilor din Veneția. Traducerea românească a unor părți din cronică le-a publicat peste cîțiva ani, în volumul XL (1906, nr. 3-5) din „Convorbiri Literare“, semnînd cu inițiala M.

Înainte de aceste două texte, el mai scrisese un articol în anul 1888, tot în „Pazmaveb“, despre studiile de armenologie ale lui B. P. Hașdeu. Articolul, schițînd influența armenească în arhitectura Mănăstirii Curtea de Argeș, sublinia ipoteza construcției mănăstirii de către meșteri armeni, emigranți din localitatea Argeș din regiunea Van a Armeniei. Unul dintre manuscrisele sale, descoperite după moarte, analizează în amănunt influențele armenești în arhitectura Mănăstirii Curtea de Argeș și prezintă o variantă – armenească – a legendei Meșterului Manole. Tot printre manuscrisele rămase de la el se află și un studiu consacrat „Legilor și Drepturile armenilor din Lemberg“. În anul 1912 cînd revista „Hantes Amsoria“ publica inscripțiile unor pietre funerare din cimitirul armenesc din Rusciuk – care cuprindeau și cîteva pietre ale familiei Buiucliu – Grigore Buiucliu, mîndru de străbunii săi, trimitea revistei inscripțiile pietrelor funerare ale familiei risipite în cimitirele armenești din Iași, Botoșani și București. Aceste inscripții aveau să fie publicate în numărul 7 din iulie 1912 al revistei. Buiucliu a efectuat și traduceri din limba armeană, dintre care o nuvelă cu titlul „Spionul“ s-a publicat în volumul „Lui T. Maiorescu. Omagiu“, București, Socec, 1900, pp. 43-53.

Grigore M. Buiucliu se stinge din viață la 13 decembrie 1912 în București și este înmormîntat la Iași alături de întrega sa familie. Necrologul său a fost publicat în numeroase periodice armenești, dintre care amintim revistele „Piuzantion“ No. 4932 din 1913 și „Pazmaveb“ No. 1 din Ianuarie 1913.

Edvard Jeamgocian

 

 

 

 

 

 

  •  
  •