Mihai Stepan Cazazian

ZIARUL LUMINA / Ca să-i înțelegi pe armeni trebuie să înțelegi Araratul

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
Ca să-i înțelegi pe armeni trebuie să înțelegi Araratul

Sunt lucruri care nu se află decât prin contact direct, prin pipăire. În 2007, în Caucazul de Nord, amețitorul Elbrus m-a pregătit pentru primele răspunsuri. Dar acestea, ca și Elbrusul pentru mine, erau încă de neatins. Adevăratele luminări au venit peste doi ani la Mțheta, capitala spirituală a Georgiei, care mi-a deschis porțile altor orizonturi, recu­noaș­teri și întrebări. Mai adânci, mai intim pătrunse în crevasele de duh ale Caucazului, până când am simțit că acestea intră în contact, pe principiul unor tainice vase comunicante, cu capilarele Car­pa­ților. Am simțit că ambele masive aparțin nu doar geografic, ci și etno-antropologic, spiritual, aceleași `plăci tectonice~, de ca și cum bunul Dumnezeu le-ar fi zidit pe ele și pe locuitorii lor deodată și cu aceeași palmă. De ca și cum ambele ar păstra și ar da mărturie, fiecare pe limba ei, de același primar și inestimabil tezaur. Drumul meu a continuat către sud, spre Caucazul Mic, spre Armenia. În 2015 îmi răspunde țara, la fel de bătrână, la fel de proaspătă, de creativă și fascinantă ca și Iviria: țara de la poalele Araratului. Singur pe orizontala câmpiei, amintind de Muntele Fuji, cu care împărtășește o re­zo­nanță simbolică oarecum similară. Se vede limpede din Erevan și din împrejurimile acestuia, ocupând o parte însemnată a bolții cerești, de zici că-l atingi cu mâna, ori că zăpezile sale îți ating fruntea, ca binecuvântare. Am simțit această binecuvântare pe toată durata șederii mele în Armenia.
Ca să-i înțelegi pe armeni trebuie să înțelegi Araratul, puterea generativă a acestui munte, care a grăit o singură dată în istorie. Dar a grăit întregii omeniri. După care, spun hrisoavele, ar fi tăcut, dar continuă să vorbească în taina Crucii, care alimentează, ca o pânză freatică, puterile acestui popor, dăruindu-i puterea de a rezista, precum și un surprinzător simț al umorului. Când turcii au protestat `De ce figurează muntele Ararat pe stema Armeniei, deși se află în Turcia?~, ambasadorul Armeniei ar fi răspuns: `Și pe steagul țării dumneavoastră se află Semiluna, deși nu aparține Turciei!~ Și astfel revenim la uitatul `Radio Erevan~, cu umorul său sec-amărui, ce aglutina durerile istoriei, spre a le restitui lumii spiritului.

Vartavar – apă și trandafiri în flăcări

Prima zi a Festivalului „Caisa de Aur” a fost o zi de duminică, 12 iulie. 12 iulie se suprapune în 2015 cu sărbătoarea populară Vartavar, desfășurată cu entuziasm chiar în centrul Erevanului și pe fiecare din străzile sale. Vartavar este o ceremonie agrară de vară, veche de peste 5.000 de ani, cu dată variabilă, cunoscută ca „sărbătoarea stropitului cu apă”. Era închinată zeiței Astghik, a apei, dragostei, frumuseții și fertilității, care se credea că stropea pământul cu apă de roze spre a-i conferi puritate și rodnicie și căreia armenii îi aduceau ca ofrandă trandafiri (etimologic, Vartavar înseamnă „trandafiri în flăcări” sau „stropire cu apă”). A fost încreștinată de Sfântul Grigorie Luminătorul și transformată în praznicul Schimbării la Față a Domnului Iisus Hristos. Sensul primar al sărbătorii a fost uitat, rămânând până azi stropitul reciproc cu apă spre purificare, noroc sau pur și simplu spre răcorire, într-o voie bună generală, care ține de dimineață până seara.
Puține sărbători agrare s-au păstrat în Europa de azi. Cele mai multe, chiar în conservatorul spațiu ortodox, au ajuns în dicționarele de folclor, însă nimeni, cel puțin în mediul urban, nu le mai știe coloratura reală. Dar la Erevan, o capitală europeană cu toa­te însemnele civilizației, sărbătoarea Vartavar este în toi în 2015, ca în fiecare an. O practică mai ales copiii și adolescenții. Fetele îi stropesc pe băieți, băieții pe fete, cei de la etaj pe trecătorii de pe trotuare și reciproc; copiii, înar­mați cu pistoale mari cu apă, îi țin­tesc pe pasagerii din autobuze, dar și cei din mașini împroașcă de la bord femeile frumoase de pe stra­dă, care se feresc în piruete, ți­pând. Băieții exultă de plăcerea gestului fulgerător. Unii fug, alții ripostează, dar nimeni nu se supără. Fraternizarea în jurul apei e atât de mare, că până și mașinile mi­liției sunt împroșcate, fără ca ni­meni să protesteze. Aparatul foto cu care urmăresc procesiunea nu-mi este atacat, în timp ce rochia e complet udă. Nici urmă de huli­ga­nism, maliție, vulgaritate sau con­cupiscență în zbenguiala gene­ra­lă din jurul fântânilor publice, care sunt multe. Nu cred că în altă par­te a Europei o sărbătoare a apei s-ar putea desfășura cu atâta ino­cență, seninătate și bună-cuviință. Este suficient un gest ca să îi faci să înțeleagă că nu vrei să iei parte la petrecerea lor și îți vor respecta opțiunea. Chiar și în jocuri, armenii sunt gentilomi desăvârșiți, fără să facă vreun efort pentru asta. Se spune că modul de petrecere a sărbătorii expri­mă cel mai plenar spiritul unei națiuni. Vartavar, cu revărsarea sa de bucurie și dragoste de viață, mi-a dat prilejul să-i cunosc îndeaproape pe armeni din prima zi a descinderii mele printre ei.

Komitas

Spiritul comunitar al armenilor l-am descoperit și în alte ocazii. În serile de vară, căldura îi scoate afară din case și îi adună în piețele publice, în parcuri sau în grădinile dintre blocuri, amenajate cu umbrare, mese, bănci și cișmele, unde petrec ore în șir la taclale, până spre noapte. Nu am auzit niciodată vreun țipăt sau semn de scandal nici pe străzile din cartiere, chiar în târziul serii. Doar jocurile voioase ale copiilor, de o inocență și candoare cum la noi nu mai găsești de mult, se auzeau de la fereastra mea până aproape de miezul nopții: adormeam în clinchetul lor.
Când am trecut în prima seară prin Piața Republicii – centrul cultural și social al orașului – și am văzut sutele de oameni strânși laolaltă care o umpleau, am crezut că este miting sau sărbătoare. Dar nu – mi s-a spus -, așa obișnuiesc armenii să-și petreacă orele serii. Piața Republicii, extrem de toridă ziua, este luminată seara și noaptea de jocurile apei din fântânile arteziene cu lumină colorată, profilate pe postere mari cu per­so­na­lități ale culturii naționale, afișate pe pereții Muzeului de Istorie; dintre acestea se distinge net Komitas, un geniu al muzicii, un luptător pentru renașterea națională și un martir. Privirea lui gravă, blândă și pătrunzătoare, amintind de cele mai calde icoane ale lui Hristos, domină întreaga mulțime, îmbrățișând-o. Spectacolul de lumini, acompaniat de muzică clasică, este urmărit de localnici și de turiști ore în șir. Grupuri de tineri, perechi de îndrăgostiți, părinți cu copii, bătrâni, oameni singuri, bicicliști, cu toții se adună să discute ori doar să privească jocurile de muzică și lumină revărsate în noapte.

Elena Dulgheru,

14 Noiembrie 2015

http://ziarullumina.ro

  • 7
  •