Vartan Martaian

BÎLBÎIALĂ (EURO)PARLAMENTARĂ

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share


Cînd eşti ales europarlamentar şi vrei să te ridici deasupra masei de colegi anonimi (cel puţin prin faptă chiar şi pentru majoritatea alegătorilor care i-au trimis în legislativul european), obţinînd statutul unui politician “cu greutate”, probabil că cel mai simplu şi vizibil lucru este să te pui pe elaborat o rezoluţie. Pe orice temă, publică să fie. Poţi să te ocupi de orice subiect: drepturile omului, egalitatea femeilor cu bărbaţii, violenţa domestică, tratamentul cîinilor vagabonzi etc. Dar ar însemna să nu ieşi din banal, sînt subiecte cu tentă mult prea locală. Atunci, pentru impactul „planetar”, e de preferat să abordezi o temă „grea”, care să te arate implicat în jocurile de culise în care oricum nu ai acces, în ciuda importanţei pe care (crezi că) ţi-o acordă funcţia. Şi, dacă onoraţii colegi (euro)parlamentari au aceleaşi înclinaţii „principiale”, totul e ca şi făcut. Şi ce să fie? Genocidul Armean? Nu! Nicidecum! Ar fi prea riscant, a fost destulă rezoluţia Parlemantului European din 1987. Marele pretendent de la răsărit s-ar supăra (încă o dată) foarte tare şi, în fond, nici astăzi nu ştim ce s-a întîmplat cu adevărat. Că doar de la cabinetul noului prim-ministru britanic, David Cameron, am aflat recent că „nici un guvern britanic nu a găsit probe suficiente pe tema acestor cumplite evenimente [masacrarea armenilor] pentru a le clasifica drept genocid în baza Convenţie Naţiunilor Unite din 1948 pe tema genocidului”. Mai bine ceva care să arate că te preocupă pacea în lume: situaţia din Caucazul de Sud, conflictul din Karabagh şi cele din Gruzia.

Este exact ceea ce a făcut europarlamentarul bulgar Evgheni Kirilov care a ajuns raportor al rezoluţiei 2216 a Parlamentului European referitoare la „necesitatea unei strategii a Uniunii Europene în favoarea Caucazului de Sud”. Poziţia cheie a deputatului bulgar în redactarea rezoluţiei (ce a fost adoptată pe 20 mai) nu i-a purtat paşii în Caucaz pentru a cunoaşte personal, la faţa locului, realităţile regionale, ci, probabil, cel mult i-a purtat privirea în reţeaua internet. Cu toate acestea, a „moşit” o rezoluţie kilometrică, formată din 57 de puncte, dispuse pe capitole în felul următor: „Mizele de securitate şi reglementarea paşnică a conflictelor” (punctele 2-5), „Conflictul din Karabagh” (punctele 6-11), „Apropierea dintre Armenia şi Turcia” (punctul 12), „Conflictele din Gruzia” (punctele 13-24), „Mizele economice şi dezvoltarea socială” (punctele 25-32), „Către o strategie europeană” (punctele 33-38), „Mizele de securitate şi reglementarea paşnică a conflictelor” (da, aţi citit bine, se repetă; punctele 39-43), „Democratizarea, drepturile omului şi statul de drept” (punctele 44-49), „Cooperarea economică şi dezvoltarea socială” (punctele 50-56).

Dar să vedem ce spune documentul despre chestiunile armeneşti (sublinierile ne aparţin):

Parlamentul European

6. Este mulţumit în legătură cu ritmul susţinut al negocierilor cu privire la conflictul din Karabagh, despre care stau mărturie cele şase întîlniri dintre preşedinţii Armeniei şi Azerbaidjanului ce au avut loc anul trecut, în spiritul declaraţiei de la Moscova; cheamă beligeranţii să-şi intensifice eforturile în cadrul discuţiilor de pace pentru a ajunge la un acord în lunile următoare, să dovedească o atitudine mai constructivă şi să renunţe la privilegierea menţinerii situaţiei obţinute prin forţă şi fără nici o legitimitate internaţională, care generează instabilitate şi prelungeşte suferinţele populaţiilor afectate de război; condamnă ideea unei soluţii militare şi grelele consecinţe ale forţei armate deja folosite şi îndeamnă cele două părţile în conflict să evite orice rupere a armistiţiului din 1994;

7. susţine întru-totul eforturile de mediere ale Grupului de la Minsk al OSCE, principiile de bază cuprinse în documentul de la Madrid şi declaraţia făcută în 10 iulie 2009, în cadrul summit-ului G8 de la L’Aquila, de ţările ce coprezidează Grupul de la Minsk; invită comunitatea internaţională să dea dovadă de curaj şi voinţa politică necesară depăşirii obstacolelor ce încă împiedică un acord;

8. îşi exprimă via preocupare cu privire la sutele de mii de refugiaţi şi de persoane care şi-au părăsit căminul în timpul războiului din Karabagh sau din cauza acestuia şi rămîn departe văzîndu-se lipsite de drepturile lor, în special dreptul de a reveni, la proprietate şi la securitate individuală; le cere tuturor părţilor să recunoască limpede şi fără rezerve aceste drepturi, necesitatea concretizării prompte a acestora şi a unei soluţii rapide la această problemă, cu asigurarea respectului principiilor de drept internaţional; în acest sens, cere imperios retragerea forţelor armene din toate teritoriile ocupate în Azerbaidjan şi, în paralel, desfăşurarea forţelor internaţionale ce se vor organiza, respectînd carta Naţiunilor Unite, pentru oferirea garanţiilor de securitate pentru o perioadă de tranziţie, care [forţe] vor asigura securitatea populaţiei din Karabagh şi le vor permite persoanelor deplasate să revină la căminele lor şi să evite alte conflicte pe care riscă să le provoace; invită autorităţile din Armenia şi Azerbaidjan, precum şi pe liderii comunităţilor de faţă, să-şi demonstreze voinţa de a instaura relaţii interetnice paşnice prin luarea de măsuri concrete pentru pregătirea revenirii persoanelor deplasate; estimează că situaţia persoanelor deplasate în interiorul ţării lor şi a refugiaţilor trebuie să fie rezolvată conform regulilor internaţionale în vigoare, printre altele recenta recomandare nr. 1877 (2009) a APCE [Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei] privind „Popoarele uitate ale Europei: să ocrotim drepturile fundamentale ale persoanelor deplasate timp îndelungat”;

9. subliniază că sînt necesare eforturi reale pentru pregătirea unei păci durabile; le cere tuturor autorităţilor vizate să evite orice politică şi orice retorică provocatoare, precum şi declaraţiile incendiare şi manipularea istoriei; îi invită pe liderii Armeniei şi Azerbaidjanului să acţioneze de manieră responsabilă, să-şi tempereze discursul şi să pregătească terenul pentru a le permite opiniilor publice să accepte şi să înţeleagă pe deplin avantajele unei reglementări globale;

10. estimează că este bine să fie abandonată de îndată poziţia potrivit căreia Karabaghul include toate teritoriile azere ocupate în jurul său; menţionează faptul că statutul provizoriu al Karabaghului ar putea constitui o soluţie în aşteptarea fixării statutului său definitiv şi crea un cadru tranzitoriu pentru coexistenţa paşnică şi cooperarea între populaţiile armeană şi azeră din regiune;

11. subliniază că securitatea pentru toţi este un element indispensabil pentru rezolvarea conflictului; recunoaşte importanţa acordurilor de pace adecvate, conforme normelor internaţionale în materie de drepturile omului, cuprinzînd în acelaşi timp şi aspecte militare şi civile; îi cere Consiliului să exploreze posibilitatea susţinerii procesului de pace prin misiuni în cadrul politicii de securitate şi de apărare comună, în special trimiterea unei importante misiuni de observare pe teren, susceptibilă să faciliteze deplasarea unei forţe internaţionale de menţinere a păcii pînă cînd o soluţie politică va fi găsită;

Apropierea dintre Armenia şi Turcia

12. salută protocoalele privind stabilirea şi întărirea relaţiilor diplomatice între Armenia şi Turcia, printre altele deschiderea frontierei lor comune; invită cele două ţări să profite de ocazie şi să-şi reia relaţiile prin ratificarea şi aplicarea acestor protocoale fără condiţii prealabile şi într-un termen rezonabil; subliniază că apropierea dintre Armenia şi Turcia şi negocierile mediate de Grupul de la Minsk al OSCE sînt două procese distincte ce trebuie să avanseze în funcţie propriilor lor raţiuni de a fi; în acelaşi timp, menţionează că avansarea unuia dintre aceste două procese ar putea avea implicaţii profunde şi potenţial foarte pozitive pentru toată regiunea.

Departe de orice realitate sau negociere mediată de Grupul de la Minsk, proaspăta rezoluţie a Parlamentului European vrea, chipurile, să împingă lucrurile spre mai bine: “obiectivul principal al Uniunii Europene în regiune consistă în încurajarea transformării Armeniei, Azerbaidjanului şi Gruziei în democraţii deschise, paşnice şi stabile, dispuse să întreţină relaţii de bună vecinătate şi apte să ajute la transformarea Caucazului de Sud într-o regiune unde domnesc în mod durabil pacea, stabilitatea şi prosperitatea”. Dar, după formă şi conţinut, documentul parcă a fi fost redeactat la Baku. Incoerent, textul declară, pe de o parte, susţinerea deplină faţă de negocierile mediate de Grupul de la Minsk, iar de cealaltă parte dă verdicte în legătură cu ce şi cum trebuie făcut, arătîndu-le negociatorilor „calea cea dreaptă” de urmat. Primele două sublinieri (care, după cum am spus, ne aparţin) sînt total contradictorii şi parcă sînt formulate de amatori: pe de o parte, sînt susţinute principiile de bază din declaraţia de la L’Aquila în care Karabaghul nu este menţionat ca parte a Azerbaidjanului (fapt considerat, la vremea aceea, un succes de către diplomaţia armeană), iar de cealaltă parte se cere renunţarea la menţinerea „situaţiei obţinute prin forţă”, adică tocmai la ieşirea Karabaghului de sub tutela autorităţilor de la Baku. Şi atunci, care mai este obiectul negocierilor mediate de Grupul de la Minsk?

Pe de altă parte, pentru cine nu ştie încă, trebuie spus faptul că prin „refugiaţi” sau „persoane deplasate” se înţelege doar masa refugiaţilor azeri din Karabagh, însă despre armenii alungaţi din nordul Karabaghului, inclusiv din Şahumian (aflat astăzi sub control azer), nimeni nu vrea să audă. Ce să mai zicem de satele armeneşti de la nord de Karabagh, a căror populaţie a fost alungată (şi destui săteni masacraţi) încă înainte de destrămarea URSS (Ghetaşen este cel mai notoriu). Motivaţia insistenţei autorităţilor de la Baku asupra temei revenirii refugiaţilor (numai azeri) este evidentă: în eventualitatea organizării unui referendum cu privire la statutul Karabaghului, “comunitatea azeră” din Karabagh va trebui să participe. Tocmai de aceea, înaintea unui asemenea eventual scrutin, trebuie asigurat un număr cît mai mare de refugiaţi azeri care să “revină” în Karabagh şi să spună “Nu” independenţei Karabaghului şi “Da” rămînerii Karabaghului în componenţa Azerbaidjanului. Şi tot din acest motiv autorităţile azere îşi ţin refugiaţii în condiţii mizere, pe mulţi în vagoane de tren, pentru a nu le pieri cheful revenirii “în Karabagh”.

Mai pe scurt, rezoluţia îi arată cu degetul pe armeni ca fiind agresorii ce trebuie chipurile să revină la valorile umane şi europene pentru a alina suferinţa (doar a) azerilor alungaţi de la casele lor. Străin de orice realitate de pe teren sau din culisele negocierilor de pace mediate de Grupul de la Minsk, documentul (sau, mai bine zis, autorul/autorii lui) au revelaţia faptului că “statu quo-ul nu este o soluţie nici acceptabilă, nici viabilă” pentru conflictele din regiune. De parcă mediatorii triplei copreşedenţii a Grupului de la Minsk se agită de atîţia ani ca să consfinţească statu quo-ul şi nu ca să gasească o soluţie definitivă. De parcă negocierile de la Key West, Rambouillet sau principiile de la Madrid sînt pentru îngheţarea conflictului armeano-azer. Concluzia: parlamentarii europeni s-au băgat în ceva ce nu cunoşteau decît pe deasupra şi, cel mai grav, nici măcar nu au binevoit să se informeze şi documenteze îndeajuns. De unde şi evidenţa faptului că nu conţinutul, ci emiterea documentului în sine a fost scopul autorilor săi.

“Există o confuzie evidentă în formulări şi cred că unul dintre motive este acela că autorul rezoluţiei nu a fost niciodată în Karabagh sau în regiune şi nu i-a consultat pe reprezentanţii statelor membre ale UE şi Grupului de la Minsk în timpul elaborării raportului”, spune ministrul de externe armean, Eduard Nalbandian, comentînd rezoluţia Parlamentului European. Rezoluţia a stîrnit reacţii diverse. Oficialii de la Erevan nu puteau decît să o condamne. Mulţi s-au arătat alarmaţi de presiunea şi consecinţele pe care documentul le poate avea asupra procesului negocierilor cu Azerbaidjanul. Alţii au preferat să vadă partea plină a paharului: rezoluţia are putere doar de recomandare şi, în fond, nu este primul document european sau al ONU referitor la conflictul din Karabagh avînd un ton antiarmenesc, adică acesta nu va schimba nimic nici pe teren, nici la masa negocierilor. Probabil că aceştia din urmă au dreptate. Dar nici alarmiştii nu greşesc atunci cînd spun că un asemenea text european nu poate fi uşor ignorat. Chiar dacă nu are un caracter obligatoriu, rezoluţia Parlamentului European contribuie la crearea unor convingeri şi opinii personale ale unor politicieni care, cîndva, ar putea ajunge în funcţii de decizie la Comisia Europeană sau în ţările lor şi să-şi asume o implicare directă în medierea situaţiei din Caucaz. Şi, atunci, nu vor avea ei ideile deja prefabricate?

Vartan MARTAIAN

  •  
  •  

One Response to BÎLBÎIALĂ (EURO)PARLAMENTARĂ

  1. Cristina June 18, 2010 at 1:35 pm

    Si in tot acest timp…noi nu facem nimic?
    Stam si asteptam ca porumbelul fript sa ne zboare in gura??
    O asemenea situatie este rezultatul unui puternic lobby al azerilor, pe toate fronturile, peste tot. Stiu ei ce stiu. Bate fierul cat e cald…pentru ca ulciorul nu merge de multe ori la apa.
    Cineva a zis candva ” For the evil to triumph, it is only necessary for the good to do nothing”…