Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN : Roupenian, Șișmanian, Keșișian, Acterian, Balakian

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Iată cinci nume de armeni adunate pe coperțile unor cărți de diferite facturi. Armeni scriitori? Vras kăre ( scrie pe mine, în sensul , hm, las că știu eu…) cum ar fi spus neîncrezător un fost coleg de serviciu – să-i spunem așa unui înalt prelat nu prea dus la biserică, cum spun românii – neîncrezător în astfel de ocupații și preocupări. Scriitori armeni? , Hm, poate, de ce nu, dar și de ce nu, până să-mi sară în cap armenii de profesie, cu liste lungi și nume grele de la Arșag Ciobanian –  aveam de la mama o antologie de poezie in limba franceză, iar, mai spre mine, la numeroasele nume în –ian care alcătuiesc patrimoniul literaturii armene, la care nu am avut acces dintr-o precară cunoaștere a limbii, totuși, materne, dar am apreciat în grad înalt pe Baruir Sevag sau inegalabilul William Saroyan. Dar nu despre bravii scriitori armeni vrem să pomenim aici și acum. Acum ce știu sigur e faptul că  armenii au fost și sunt buni meșteșugari, harnici și abili comercianți – să scoți bani din piatră seacă e o artă în sine, și mă gândesc la unchiul meu Kirkor Melikian, nea Grigore cum îi spuneau ce-i apropiați, cum pleca el la Piața Obor cu sacoșa goală, fără un ban în buzunar și venea cu ea plină, în timp ce mătușa și bunica tremurau de frică până revenea acasă, zâmbind larg, nae inch peri – uite ce-am adus, în timp ce femeile își făceau cruce și se puneau pe gătit sau dl. Hovsep Abazian, fratele unei profe, domnișoara/oirort, cum era și cumnata lui Siruni, Angel/ Diruhi Abazian de la Școala Armeană din București, care a reușit să VÂNDĂ, nu să le dea gratis cuiva…-  toate vechiturile  din casa lui de pe str. Turda, înainte de a pleca în SUA etc – lucrători ai pământului, țărani sadea, meșteri și zidari de tot felul, preoți și soldați, că nu puteau fi toți căpetenii cum le-ar fi plăcut. Mereu se uită că țărănimea alcătuia talpa țării la popoarele care nu erau nomade. In fine, revenind la cărțile noastre, că oile ori s-au împuținat, ori au dispărut cu totul.

Iată deci cinci nume de armeni care devin interesante pentru profilul cititorilor noștri, mai puțin atrași de subiectele literar/culturale abordate în varia feluri, cât de originea strict etnică a autorilor. Și, eventual, cine sunt și ce învârt familiile lor, în trecut sau în prezent, Asa ov e? (Ăsta cine mai e?) una peste alta, menk hai enk ( noi suntem armeni) și cu asta basta, restul nu contează. Că unul scrie poezie, precum Ligia Keșișian – surpriză extrem de plăcută, să găsești pe cineva care chiar iubește poezia și o practică admirând pe Emily Dickinson etc., sau Ara Alexandru Șișmanian – care confirmă un lung exercițiu și efort literar și intelectual, prea puțin cunoscut pe la noi, în Romanistan, că altul comite proză – de o excepțională valoare literară, de imediat și mare succes prin Statele Unite, chiar dacă e doar la o primă carte, precum Kristen Roupenian, că plonjăm în detaliile unor confesiuni și convorbiri intime, ca în cazul lui Jenny Acterian, sora faimoșilor Haig și Arșavir ( luați după 1989 în brațe de o comunitate care a fugit de ei ca dracul de tămâie în deceniile anterioare, fiind bun prieten cu Arșavir știu ce știu!) sau ca Părintele Grigoris Balakian care ne oferă – prin munca sisifică de traducător a lui Sergiu Selian, tenace și harnic lucrător în domeniu, ascuns de noi printre cangurii unei Australii care i-a devenit un nou hairenik (patrie)- una dintre cele mai cutremurătoare/ dramatice mărturii despre calvarul îndurat de armeni în secolul XX.

Cinci cărți și cinci autori.

Să vedem despre ce e vorba. Oricât de pe scurt și, evident, sub semnul unei subiectivități asumate.

Kristen Roupenian, născută nu se știe la ce dată, nu găsim pe Google o dată precisă, putem aproxima mereu când e vorba de femei, dacă a terminat Barnard College în 2003 ne putem face măcar o idee. Aproxima, cum ziceam.Poze sunt pe net berechet. Cu ochi albaștri, ceea ce la armeni e rar – bunica mea Dicranuhi  avea așa ceva – Kristen Roupenian posedă și un doctorat în limba engleză la Harvard ( wow, abris!, să trăiești, felicitări!) și un masterat în arte obținut anterior în cadrul programului Hellen Zell Writers de la University of Michigan – după niște ani când îmi dădea și mie de la Ann Arbour o recomandare prof. Ronald Sunny pentru o Bursă Fulbright pe care n-am obținut-o, și uitasem de această aventură etc – una peste alta Roupenian este o scriitoare din Statele Unite. Din zona Boston – armenii sunt răspândiți peste tot nu doar în SUA – tatăl, doctor, evident armean după nume un precum Armen, mama, asistentă medicală, Carol Roupenian, probabil , nu, dar căreia îi este dedicată în mod cert cartea, „Mamei mele, care  m-a învățat să iubesc ce mă sperie”. Gingaș spus. Sună frumos, dar avem mari rezerve în a crede că armenii scăpați cu chiu cu vai din axor – precum Tanti Eliz Aglamișian, care începea să plângă doar  când auzea de acest cuvânt – erau dispuși să iubească ceva/pe cineva după ce trecuseră prin ceea ce e greu nu doar de povestit, dar și de citit.

Ca unul care am avut parte de astfel de lecturi – copleșitoare prin dramatismul și tragismul lor – pot spune că singurul răspuns în afara unei revolte resemnate, mai mult sau mai puțin, rămâne tăcerea. Bref, avem la îndemână un volum de 12 povestiri – acele short stories care fac furori prin USA – dar care i-au nemurit și pe Cehov, John Cheever și Raymond Carver – fiind mult gustate de un public divers, și stau deseori la baza multor viitoare cariere de anvergură – pus sub genericul „Știi bine ce vrei. Iubitorul de pisici și alte povestiri” ( Editura Litera, 2019, traducerea din limba engleză și note Mariana Piroteală și Irina-Marina Borțoi, după ediția americană You Know You Want This ”Cat Person” and other stories, apărută la Jonathan Cape, tot în 2019, semn că editorul român s-a mișcat extrem de iute)  Dintr-o mică notă editorială suntem informați că povestirile de față – cu trei mai multe la număr decât cele Nine Stories faimoase ale lui J.D. Salinger , iar trimiterea nu este întâmplătoare, după cum vom detalia mai la vale – au apărut inițial, în reviste de prestigiu precum Body Parts Magazine, The New Yorker – ai publicat aici ceva, ți-a pus Dumnezeu mâna pe cap!, ceea ce s-a și întâmplat cu Kristen, căci în scurt timp Iubitorul de pisici – eroul unei povestiri care nici măcar nu avea o pisică, a devenit emblematic, o povestire –cult, al unei noi generații de tineri, milioane de cititori pe net, și 1,2 milioane de gananci/dolari la teșchereaua unei tinere pentru drepturi de autor  achiziționate de HBO,de la un doar de scârța-scârța pe ecranul laptotop-urilor de care n-a avut parte Salinger când a scris „O zi desăvârșită pentru peștii banană” – oare s-o fi tradus în armenește?, așa cum a făcut-o exemplar, Marcel Pop-Corniș, pe vremea când trăia în România și nu ajunsese un distins Profesor  Emeritus la University of Virginia, din Statele Unite, ei, da, Kristen a dat lovitura cu această mică povestire, și cu un horror screenplay precum Bodies, Bodies, Bodies cumpărată de A24  cu alți bani peșin etc) Writer’s Digest și Colorado Review. Dacă tatăl lui Kristen  a divorțat ( Inchu pajnăvețan, ahper gean?De ce s-au despărțit, frate?) de Carol, mama ei,și practică chirurgia în Alaska, i-am găsit o adresă și un telefon în Anchorage, tânara scriitoare, cu 20 de ani de studenție în spate și un an în Peace Corps prin Kenya – am găsit și fotografii!, dă lovitura abia cu aceste povestiri. Tot cochetând cu literatura, dar și cu alte meserii, cumva într-o lungă căutare de sine. Mai bine mai târziu decât niciodată. Textele sunt scrise alert, nervoase, adolescente și tineri neliniștiși, personajele întreabă și se întreabă, caută și se caută, interogații de tot felul sunt prezente la tot pasul. Ca și emoțiile, sensibilitățile și vulnerabilitățile unor teenagers de pe tot cuprinsul unei americi din lumea de azi, reală cât cuprinde, ficționată pe măsura acestui abil transfer de identitate. Introspecție  a unui întreg univers existențial, cu toate derivatele ei. Sociale, familiale, cotidiene, nu în ultimul rând sexuale. Un anume libertinaj  – amorul liber la care bunicile noastre ar fi clătinat, din cap Aman, aman –un amestec de frondă și teamă, de frică și dorințe incert exprimate. Joc pe un invizibil fir de sârmă, între bine și rău, între permis și interzis. Probleme  ale vieții și morții, ale unei întregi generații. Care nu mai este cea a lui James Dean – revoltate și resentimentare fără să aibă vreo țintă fixă, nici a lui Seymour și Muriel Glass din capodopera lui Salinger cu peștii lui banană și războiul din Vietnam sau personajele lui care te urmăresc și prin decenii după ce le-ai cunoscut – oare ce mai face mica Esme, să fi ajuns o babă acră înfricoșată de coronavirus ? – ci a unei alte generații căreia îi aparține Kristen Roupenian. Care în afară de nume, nu are nici o treabă cu armenii. Și ce? Și nimic. Trăim. O mare minune. Sunt decupaje cu o fină tăietură din cotidianul/universul american căreia îi aparțin cu totul. Dar și armenii, de la noi sau de aiurea, ar putea lua la mărunțit ( citit, analizat etc) tot ceea ce ne oferă acest univers plin de armeni fără armeni. Oare am spus ce trebuia?

Ligia Keșișian (n.1988, Piatra Neamț) este o poetă din România aflată la a doua carte. Parcă. Am dat peste ele, carte și autoare, anul trecut la un Târg Gaudeamus, unde un editor din Ardeal, vechi prieten, îmi pomenește de ea. Armeancă de-a ta, zice hâtru, amicul meu, după ce îmi oferă un exemplar din Miss Houdini ( Editura Charmides, 2019) în loc de o sticlă de palincă. N-am zis nimic, calul de dar nu se caută la dinți. Știind bine că nu ( mai )sunt un ( cine știe ce) cititor de poezie, cu atât mai mult, comentator. Și totuși.

După ce multe luni volumelul, cu o copertă firoscoasă, a stat la fezandat printre alte cărți, iată că i-a venit și lui rândul, măcar la frunzărit și citit pe sărite. Surpriză plăcută. Realmente. Nu doar faptul că poeta are un tată care se numește Bedros, un prezentator al poetei la o lansare simandicoasă se numește Ion Mureșan – un mare poet și drag prieten, de care nici românii nu știu cât de profund poate fi un biet dibaci jongler de cuvinte, stări și emoții– iar un critic de poezie ca Radu Vancu ( iar ne lovim de As ov e? Âsta cine e? )o prețuiește cu vorbe gingaș-măgulitoare. Una peste alta, poezia e la ea acasă în acest, aparent straniu, Miss Houdini. La propriu și la figurat. Avem de toate. Poeme de dragoste, tânjeli, vise, peripatetizări prin casă, printre cărțile din bibliotecă , dar și prin lume, nu lipsesc formulările (auto)ironice – sunt urâtă ca o muscă neagră și bâzâi – nici umorul, nici realul din jur care se topește în magma cuvintelor. Care sar în toate părțile, explodează, strigă, se sucesc, învârtesc, strecoară, ca un adevărat artist sau acel magician, cum a fost acel faimos Houdini pe care noi nu l-am apucat și știm despre el doar din auzite.

Poezia e cam la fel, vrei să pui mâna și să strigi, Este!, dar e doar, vis, e emoție, e nimic, e totul.

Cam așa. Cam atât.

Cui nu-i place poezia să caute Hegel, Opere complete sau, de ce nu, Capitalul lui Karl Marx.

 Am zis-o.

Ara Alexandru Șișmanian ( n. 1951) este un scriitor român, de origine armeană, intelectual subțire și de mare erudiție, stabilit în Franța din 1983, când părăsește România. Vom aminti doar câteva date biobibliografice extrase dintr-un Curriculum vitae , o Bibliografie selectivă și Cîteva gînduri preliminare, ce însoțesc binevenit  și extrem de atent documentat și comentat volumul de poezie cu un titlu mai tra-la-la precum „Menuetul menestrelului morbid ”( Apărut în Franța în septembrie 2019, în regie proprie, cu sprijinul asociației  „Les Amis de I. P Couliano” ) care ajunge la noi cu o amicală dedicație, pentru care îi mulțumim autorului. Ca și pentru celelalte cărți trimise, pentru care spre rușinea mea, nu am mulțumit la timpul potrivit, așa cum se cuvenea dintr-o minimă decență. Măcar să fi confirmat primirea lor. Saroyan are o povestire care sună aproximativ așa: De unde vin eu oamenii sunt politicoși. Nu mai stau să verific acuratețea titlului, dar reținem ideea. Nu mai suntem nici politicoși, am devenit nervoși și iritabili, și cu o frumoasă expresie armenească, Hamperutiun ciunim,  (nu mai am răbdare…), de multe lucruri, dar și de citit sau comentat. Sau trăit pe alocuri. Je perdu ma vie par delicates. Un om cu o bună instrucție intelectuală, un tânăr cu reale înzestrări în științele umaniste, se izbește de opreliștile unui sistem politic. Viața ia o altă turnură, refuzul unei burse Boghos Nubar Pasha la Bruxelles radicalizează opțiunile politice ale unui tânăr studios care ajunge să semneze în 1977 Apelul pentru respectarea Drepturilor Omului în România al lui Paul Goma, Ion Vianu și Ion Negoițescu. Dandana mare.

În urma multiplelor persecuții profesionale și politice, dar și a unei greve a foamei – 58 de zile – A. A. Șișmanian părăsește România și se stabilește la Paris. Urmează cursuri de istoria religiilor la prestigioasa Ecole Pratique des Hautes Etudes . Studiază sanscrita, armeana clasică, ebraica biblică și copta, devine, din 1986 membru al Asociației Franceze de Studii Indiene și din 1988 al Asociației Francofone de Coptologie. ( Nu e vorba de plicurile de praf de copt și arta gătitului care fac azi furori pe toate meridianele, ci de limba coptă a creștinilor etiopieni). Publică  studii de specialitate în reviste de orientalistică și în Actele unor Conferințe Internaționale de Istoria Religiilor. Solidar cu Dan Petrescu, dizidentul de la Iași și printre puținii care au protestat împotriva realegerii lui Nea Nicu la al XV-lea Congres al PCR – oare chiar am uitat tot ce am trăit? – rămas în România, la mâna autorităților române, face greva foamei în favoarea lui în noiembrie- decembrie 1989,semn al unei mereu active angajări civice și politice. Dup 1989, pe lângă activitatea științifică publică un număr însemnat de volume de poezie – unele ajunse și la noi, și după mulți ani, recunoaștem că n-am apucat să ne uităm pe /prin ele. Nu e frumos ce spun, dar e adevărat. Bref, cartea de poezie de față, ne prilejuiește acest ocol prin viața și opera lui Ara Alexandru Șișmanian.( Intre noi fie spus, băiatul lui Tacvor – Tache – Șișmanian, fostul redactor șef al ziarului de limba armeană Nor Giank, pe care l-am cunoscut bine în junețea noastră, și al unei distinse traducătoare din limba rusă, Ecaterina Șișmanian, ale cărei tălmăciri din marea literatură rusă le-am frecventat alături de cele ale regretaților prieteni Janina și Ion Ianoși. Fum. Cenușa timpului ars. În acest punct s-ar deschide o lungă paranteză pe care evit s-o deschid. Legat de istoria recentă/trecută a comunității armene din România, care a ieșit, cum, necum, din comunism, fără prea mari opinteli și resuscitări a unei memorii care deja se risipește în neantul uitării. Sau ale unor impardonabile mistificări, greu de acceptat. Ne oprim aici, dar cu acest prilej am dat și peste două scrisori deschise ale lui A.A. Șișmanian, care scoteau la lumină, multe adevăruri ale unui trecut din care am făcut parte cu toții. Teribile aceste scrisori deschise, de la care se putea pleca la un Proces al Comunismului în interiorul comunității armenii din România. Care nu a avut loc și nici nu va avea. Ce s-a întâmplat în rest, ține de viața/moartea fiecăruia dintre noi. De sucelile și răsucelile istoriei. E bine, e rău, mă abțin să dau verdicte)

Poezia comisă de Ara Alexandru Șișmanian, oricât de complexă și aparent complicată în formele ei prozodice spune și tace deopotrivă despre tot ce e în preajma noastră. Un suflu ( epic?) de cursă lungă străbate aceste poeme în proză, cu virtuți poetice pe spații mici și reale epice pe cele de cursă lungă. O poezie care are ritmuri diferite și diverse de respirație, unde melancoliile se intersectează cu muzica și cărțile dintr-o bibliotecă ce se plimbă și ea printre versuri, ca și poveștile, basmele, imaginarul  alcătuit devin litere, din cuvinte, din imagini și orice la care nocturnul se pliază pe un diurn trăit într-un imaginar dominat de realitate hipnotică. Nimic nu mai rămâne real, realul se aglutinează ca o magmă de emoții și stări ce curg pe versanții unui vulcan ce aruncă în aer nu doar gaze și minerale, dar și oameni și cuvinte. Cînturile lui Maldoror ale lui Lautreamont ar putea fi un punct de reper pentru cine are răbdarea să citească cu atenție acest volum de poezie peste care am trecut fără uneltele analitice ale unui cititor/comentator de poezie profesionist. Mă întreb ce ar putea spune despre acest volum ( sau întreaga operă poetică a lui Șișmanian, în mare parte necitită și necomentată) critici cu experiența și expertiza unui Gh. Grigurcu sau al lui Al. Cistelecan.

Hm, nici ăștia nu sunt armeni, ce ne facem?

În schimb Jenny Acterian (n.21 iunie 1916, Constanța- d.29 aprilie 1958, București) este armeancă get beget. A devenit foarte – un fel de a spune, n-aș zice că armenii s-au repezit să afle cine a fost această conațională – cunoscută după ce i-a apărut postum, un jurnal intim. Care a suscitat multe comentarii și stârnit interes în lumea culturală românească . Aducând în prim planul interesului public pe cei trei mușchetari, frații Acterian. Fiecare cu destinul lui, mai mult sau mai puțin tragic. Nu-mi aduc aminte ca Uniunea Armenilor din România să fi consacrat o sindrofie omagial-comemorativă acestor frați+ soră ce au fost în linia întâi a inteligenției românești din prima parte a secolului XX . Nu ne văicărim/protestăm, inutil, doar consemnăm și atât. Părinții lui Jenny, tatăl, Aram Acterian, mama Haiganuș Benlian erau originari din Imperiul Otoman. Frații ei, Haig și Arșavir, au purtat prestigioase nume de armeni sadea, chiar dacă nu au fost activi în lăuntrul unei comunități armene din România, care a crescut semnificativ după Primul Război Mondial. Toți trei frații au performat, fiecare în spațiul lui de manevră intelectual/existențial. Haig în teatru, Arșavir în publicistică – la junețe, memorialistică – la senectute, Jenny – tot în teatru, iar prin  Jurnalul unei fete greu de mulțumit, își vâră degetul în eternitate, cum spunea regretatul scriitor Radu Petrescu, și în literatura memorialistică. Chiar dacă și-a trăit scurta ei viață printre romanațzi ( români) – moare la doar 41 de ani, în acel obsedant deceniu al anilor 50, între două reprize de pușcărie ale lui Arșavir – Jenny prin scrisul său de taină – căci și jurnalul și corespondența sunt forme private de exprimare – este cea care dă glas și celorlalți frați ai săi. Evident, indirect.

Avem acum la îndemână o nouă ediție de Corespondență ( Editura Vremea, 2019, ediție îngrijită de Fabian Anton) care acoperă doar câțiva ani – 1939-1944 -din viața protagonistei și a prestigioșilor ei frați și prieteni. Sunt scrisori emise de Jenny către Haig și Arșavir – sau viceversa, dar și către și de la Emil Cioran, Emil Botta, Mircea Eliade, Alice Botez sau Clody Bertola, cu toții nume clopoțitoare ale culturii române. Multe intimități, cancanuri, impresii de lectură, vești despre unul și altul, date meteo, stări lăuntrice, istoria își arată colții, dar viața lui Jenny curge ( aparent?) lin, precum Sena pe sub Podul Mirabeau, ca în faimosul poem al lui Apollinaire. O bună și atentă lectură a volumului se găsește pe net într-un articol din Observator Cultural, nr.282, din 18,08.2005, semnat de Bianca Burța-Cernat, cu prilejul unei prime ediții apărute la Ararat. Am scos din bibliotecă Jurnalul unei fete greu de mulțumit – Ediția Humanitas, 2015, excepțională întreprindere editorială și model de editare, îngrijită și prefață de Alexandru Skultety – astfel că o incitantă relectură mă așteaptă după ce închei aceste fugare considerații. După ce o trece și pandemia care ne ține prin case și vom putea relua o viață cât de cât normală, voi propune celor de la UAR să facem o seară FRAȚII ACTERIAN la Centrul Cultural Armean din Str. Armenească 13. Măcar că vom avea un frumos pretext de a ieși din casă, nu doar pentru cumpărături, între 11.00 – 13.00, cum pățesc azi și acum , cei de vârsta mea.

Și am ajuns la cea mai importantă apariție editorială din acest grupaj de volume semnate de autori armeni. După umila și subiectiva mea opinie  avem la îndemână o lucrare de maxim interes istoric și politic. O narațiune non-fiction, care acoperă tragedia armenilor de la începutul secolul XX  sub toate aspectele. Ceea ce noi  am numit DOSAR 1915, este mărturia directă a unuia care a parcurs toate etapele. Depoziția unui martor direct al evenimentelor, a unui slujitor al Bisericii, dar și un intelectual cu o bună cultură occidentală. Un om cu o percepție directă, din interiorul ei, a comunităților armenești pe unde i-a fost dat să trăiască – Imperiul Otoman, Germania, Marea Britanie și Franța,dar care se dovedește și a unui bun povestitor cum este Arhimandritul  Grigoris Balakian ( n.1876. Tokat, Imperiul Otoman-d.1934, Marsilia, Franța) Avem analiza profundă și completă a crimelor comise de administrația otomană, în timpul și după Primul Război Mondial. Pregătirea și premeditarea unei crime de mare amploare și anvergură. Avem, practic, abordate toate aspectele legate de o crimă împotriva umanității. Înainte ca Raphael Lemkin să fixeze în terminologia politică și juridică internațională, noțiunea și termenul de Genocid.

Cele două volume ce alcătuiesc această ediție din  „Golgota armeană. Episoade din martiriul armean. De la Berlin la Der-Zor, 1914-1920” ( Editura Ararat, 2019, traducere din limba  armeană și cu bogate note explicative, la care se adaugă un binevenit indice de nume, Sergiu Selian) beneficiază de o argumentată și bine articulată  Introducere, semnată de scriitorul american Peter Balakian. Premiant Pulitzer pentru Poezie 2016, strănepotul de unchi al arhimandritului Grigoris, cunoscutul autor la rândul lui al best seller-ului The Burning Tigris:The Armenian Genocide and American’s Response ( 2003, eram la New York la acea dată și am citit înfrigurat acolo, printre colegi de misiune diplomatică români care, înfrigurați și cărpănoși puneau bani la ciorap ca să-și construiască noi case la țară și erau cu totul indiferenți/dezinteresați de orice se putea întâmpla prin lume, doar prețurile de la Macy’s să scadă – nu cred că o fi dat vreunul 8 dolari ca să viziteze Metropolitan Museum sau zece dolari ( Aman, sugh e…Doamne, e scump, ar fi spus și armenii noștri) la Guggenheim, ca să vadă o expoziție Brâncuși de zile mari, expusă cu totul ieșit din comun pe spirala lui F.L.Wright de pe Fifth Avenue etc, sau de faptul că armenii au suferit sau nu malversațiunile istoriei, cum citeam eu atunci înfrigurat, și pe ascuns. Toate trec, toate se uită. Nu chiar totul. Dovadă și cartea Hair Surp Grigoris Balakian. Nu am cum să nu evoc aici numele și personalitatea Părintelui Arh. Dr. Zareh Baronian, prietenul nostru Agopik .E foarte bine că această excelentă depoziție-document istoric- mărturie directă, dar și analiză strălucită a ce s-a întâmplat cu armenii între 1914 și 1920 apare și în limba română. Este foarte bine să știm ce și cum s-au derulat evenimentele devenite crime. Este foarte bine să deslușim corect prin păienjenișul de responsabilități ale administrației otomane, gradul de implicare al liderilor politici și militari, implicarea directă și fără echivoc a diplomaților și militarilor  germani la sprijinirea unor, până la urmă, oricum am trata Chestiunea Orientală, fărădelegi. Ceea ce este o mărturie rară și stingheră – dar nu unica, în anii 20 – azi este confirmat de o sumedenie de alte documente  de arhive, cercetări laborioase întreprinse de istorici specializați din numeroase țări ale Europei și din Statele Unite. Grigoris Balakian îi premerge pe toți prin dubla sa calitate. De martor și de analist  deopotrivă. Aventura în timp a celor doua volume, apărute la distanță de decenii, prima editată în 1922, tipărită de călugării mekhitariști de la Viena, celălalt volum în 1956, publicat la Paris, după ce a fost descoperit manuscrisul cărții ce a traversat Europa, printre documentele salvate de sora Arhimandritului Balakian, Rosa Andreasian, după moartea acesteia. Prezenta ediție  în limba română, se face după originalul armenesc Hay Goghgotan – Golgota Armeană, care preia, cu asentimentul autorului, Prefața și Cronologia din ediția engleză  Armenian Golgotha ( Vintage Book, New York, 2010) a lui Peter Balakian. După cum ni se precizează în Nota asupra Ediției Române. Totul e de citit, mai ales pentru armenii  care mai știu câte ceva din auzite, de acasă sau din lecturi pe apucate, de pe la prieteni sau din cărțile/filmele, mai multe sau mai puține care au circulat și circulă prin lume la ora de față. Evident că în epoca internetului informația circula mai ușor. Evident că în epoca telefoanelor mobile, armenii, împrăștiați peste tot, pot comunica mai ușor. “Ce mai faci, Hampig?”,” Cum mai e vremea pe la voi , Satenig?”, e clar că viața merge înainte pentru toată lumea. Cu și fără apăsarea din urmă a acestei trame/drame ce apasă pe mentalul colectiv al armenilor. Revolta anuală din fiecare 24 Aprilie adusă în actualitate și pusă pe tapetul unei contemporaneități prea puțin dispusă la dreptate și adevăr pe fondul intereselor strategice divergente, dar și altor nenorociri care asaltează lumea. „Golgota armeană” a Părintelui Grigoris Balakian este un avertisment sever pentru omenirea de astăzi, pusă în fața unei alte uriașe provocări. La care omenirea va trebui să răspundă printr-o exemplară solidaritate.Ce va mai fi, vom vedea, deocamdată am stat acasă și am citit pentru revista Ararat 5 cărți. De autori armeni.

Roupenian, Keșișian, Șișmanian, Acterian, Balakian.

Cu o vorbă a lui I.V. Stalin, la sfârșitul unei interminabile ședințe de Politbiro, „Pentru  astăzi numai atât!”

  •  
  •