Bedros Horasangian

Bedros HORASANGIAN / O poveste cu o armeancă și un azer

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

 

1035265

Svetlana Alexievici a fost proiectată brusc pe scena lumii literare internaționale după ce în 2015 a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Taman ea care a nu a vrut să facă literatură.Tocmai ea pentru care ficțiunea pare – și a dovedit-o că este – o nonficțiune. Tocmai ea, Svetlana Alexievici, care a vrut să afle adevărul, istoric și uman, înaintea celui literar. Și tocmai ea, o jurnalistă cu un interes deosebit pentru oamenii de prisos ( acei iușnâi celovec) a ajuns să contureze dimensiunile reale ale unor mari drame ale secolul XX. Ale URSS-ului. Toate cărțile ei abordează omul sovietic. Așa cum a fost, cu rele și bune, proiectat între sublime idealuri și dramatice tragedii. Că este vorba de femeile și copiii din cel de-al  Doilea Război Mondial  ( Războiul nu are chip de femeie și Ultimii martori, ambele apărute în 1985, în limba română, Litera, 2015 și 2016) că este vorba de obsesia morții, sinuciderea ca soluție izbăvitoare,cum se regăsește el în Fermecați de moarte sau în Războiul din Afganistan, 1993 și Sicriele de zinc,1991, recent apărută și în românește – la care se adaugă Dezastrul de la Cernobîl 1997, ediția în limba română, Corint 2015 și o ultimă apariție în limba română, “Vremuri second hand “( Editura Humanitas, 2016,traducerea și note de Luana Schidu) de care ne vom ocupa în mod special cu acest prilej. De ce ? Pentru că în cuprinsul cărții găsim o mărturie directă – istorie orală, la mare preț în ultimele decenii  – legată de barbariile comise de azeri la Sumgait și Baku. Cea care răspunde solicitării jurnalistei bieloruse este o armeancă din Baku. Margarita K. Se precizează ca este refugiată armeană, și are ( avea, în 2012) 41 de ani. Confesiunea armencii– o poveste de viață adevărată – se numește Despre Romeo și Julieta…, numai că îi cheamă Margarita și Abulfaz. (Avem alăturat un fragment din text.)

Ce ne-ar mai  rămâne de comentat? Nu prea multe. Dincolo de viața care s-a rostogolit peste Margarita și Abulfaz, dincoace de tot ce se întămplă în Caucaz. Ce face Svetlana Aleksievici, jurnalistă cu o bogată experiență de teren și o autoare, iată, de literatură nonfiction apreciată și admirată nu doar de juriul suedez, dar și o mulțime de cititori din zeci de țări. Svetlana Aleksievici nu a inventat nimic. A organizat un bogat material de istorie orală, a pus cap la cap mărturii, confesiuni, spovedanii, ca să forțăm cuvintele limbii române, pentru că nu toate aceste amintiri trecute prin filtrul memoriei a sute, poate mii de subiecți, au fost ușor obținute. De ce? Pentru că nimic nu e vesel din toate aceste confesiuni. Că e vorba de copii, de femei sau de soldați care au scăpat din coșmarul – care mai continuă și azi – numit Afganistan. Ce mai găsim în Vremuri Second hand? În primul rînd avem o imagine mai cuprinzătoare a ceea a însemnat URSS –ul și omul sovietic. Există vreo istorie a comunismului sovietic văzută prin prisma armenilor? Probabil.În al doilea rînd nu mai suntem axați pe un anume tip de subiect sociologic – femei, copii, soldați, supraviețuitori, ca în cazul celor de la Cernobîl. In Vremuri second hand selecția este aleatorie, panoplia personajelor care ne ni se dezvăluie este mult mai largă.Nu este vorba doar despre armeni.”Ne despărțim de vremurile sovietice. De viața aceea a noastră.Incerc să-i ascult cu onestitate pe toți partipanții la drama socialistă…Comunismul a avut un plan smintit:să-l schimbe pe omul vechi, pe bătrînul Adam. Și i-a reușit.Poate că e singurul lucru care i-a reușit.Vreme de mai bine de șaptezeci de ani, în laboratoarele marxism-leninismului a fost creat un tip aparte de om – homo sovieticus. Unii îl socotesc un personaj tragic,alții îl numesc sovok. Mie mi se pare că-l cunosc pe acest om, îl cunosc bine, am trăit mulți ani alături de el,umăr la umăr.El –sunt eu. Ei- sunt cunoștințele, prietenii, părinții mei.Vreme de câțiva ani am călătorit prin fosta Uniune Sovietică, pentru că homo sovieticus nu e numai rus, ci și bielorus, turkmen,ucrainean, kazah…Acum trăim în state diferite, vorbim limbi diferite, dar suntem inconfudabili. Ne recunoști imediat!Noi toți, oamenii din socialism semănăm între noi și nu semănăm cu ceilalți oameni – avem propriul nostru voca bular, propriile reprezentări despre bine și rău, despre eroi și martiri.Avem o relație specială cu moartea.( …) Cât poate prețui viața omului dacă ne amintim că nu demult oamenii piereau cu milioanele?Suntem plini de ură și de prejudecăți.Toți provenim din locul care a cunoscut Gulagul și un război cumplit.Colectivizarea,deschiaburirea, strămutare populațiilor. Acesta a fost socialismul, acesta a fost, pur șu simplu, viața noastră.” Iată ce spune Svetlana Alexievici în debutul cărții ei Vremuri second hand. Iată că rămânem muți fără să putem articula obiecții. Iată că intrăm în cuprinsul unor teribile mărturii, fapte de viață ale unor femei și bărbați, tineri sau mai puțin, crîmpeie din viața lor.Viața lor n-a fost second hand, vremurile au fost cum au fost. Citim și citim și ne putem lăsa copleșiți de tot ce a pățit/pătimit fiecare mărturisitor în parte. Și toți laolaltă. Dacă Șalamov dădea în Povestiri din Kolîma o radiografie a sistemului concentraționar sovietic, Aleksievici oferă un bilanț – tragic – al celor rămași într-o libertate iluzorie. Căci una dintre primele idei care îți vin după ce închei acest volum este faptul că s-a trăit, dincolo de lozinci și propaganda comunistă livrată lumii, dar și propriei populații, într-un lagăr. Sârma ghimpată este fixată pe fiecare cetățean. Individ. Care nu mai conta, era doar o părticică a unui uriaș mecanism al terorii. O uriașă Insula Sahalin –cîndva o imensă pușcărie, cu peste 10.000 de deținuți, despre care A.P.Cehov a lăsat o cutremurătoare mărturie – da, reportaj sau nu, cum să-i spunem, într-un stil apropiat de oamenii pe care i-a cunoscut, așa cum procedează și Svetlana Alexievici Suferința nu te face mai bun. Ce te face mai bun? Nu știm. Unii sunt și rămîn oameni, alții nu. Jurnalista bielorusă vrea să înțeleagă ce se întîmplă cu omul, cu oamenii. E scriitoare? Oh, da, fără nici o îndoială – reface o insulă a terorii, a fiecăruia și a tuturor, transformată într-un sinistru „Arhipelag Gulag”, așa cum puterea  de repovesti ceea ce nu e de povestit i-a reușit lui Soljenițîn. Alexievici a pus accentul pe cei care nu au ajuns în Gulag, dar au trăit într-un lagăr foarte personal. Cu bucurii puține, rare, neașteptate, cu drame lungi, fără de sfîrșit. Violența și alcoolul – se bea în delir în aceste proze adhoc, cu personaje care aparent le cunoșteam din diferite cărți sau filme sovietice – sunt prezențe cotidiene. Să fie acest mod de viață un dat legat de sistemul comunist, de lipsa dreptului la opinie și a libertăților civile care străbat toată istoria Rusiei? Și a URSS-ului? De ce anume? Să fie bucuriile și o fericire nelămurită, un veșnic tînjet și bocet cu iz romantic direct legate absențe, de climă, de spațiul uriaș al Rusiei și de sistemele politice care s-au tot succedat.

Cum spuneam  – și spațiul nu ne îngăduie să dăm citate ample – cuvintele rostite, concretizează vieți întregi. Așa cum au fost. Și totuși. Ne putem întreba, nu au existat în URSS și alt tip de oameni, care să se bucure de viață și să creadă că merită a fi trăită? Nu găsim astfel de personaje, nu zic bune sau rele, ci cu alt profil existențial? Nu sunt obiecții, ci simple observații. Ce putem face cînd nu putem face nimic și trebuie să facem ceva? Pur și simplu trăim.  Și atît. Restul e literatură.

 

ZECE ISTORII FĂRĂ INTERIOR

Despre Romeo şi Julieta… numai că îi chema Mărgărită şi Abulfaz

Mărgărită K. – refugiată armeană, 41 de ani

 

— Ah! Nu despre asta… despre asta nu vreau… Ştiu altă…

Şi acum dorm cu mâinile sub cap, obişnuinţă de pe vremea când eram fericită. Atât de tare îmi plăcea să trăiesc! Eu sunt armeancă, dar ra-am născut şi am crescut la Baku. Pe malul mării. Marea… marea mea! Am plecat, dar iubesc marea. Oa­menii şi toate celelalte m-au dezamăgit, iubesc doar marea. O visez des – cenuşie, neagră, violet. Şi fulgerele! Fulgerele dan­sează împreună cu valurile. îmi plăcea să privesc în depărtare, să privesc cum apune soarele seara, spre seară e atât de roşu, încât pare că sfârâie cufundându-se în apă. Pietrele încinse în timpul zilei, pietrele calde, parcă-s vii. îmi plăcea să privesc marea dimineaţa, şi la amiază, şi seara, şi noaptea. Noaptea apăreau liliecii şi mă speriam foarte tare de ei. Cântau cicadele. Cerul era plin de stele… nicăieri nu mai sunt atâtea stele… Baku e oraşul meu preferat… Cel mai drag, orice-ar fi! în vis mă plimb deseori prin grădina Gubernatorski şi prin parcul Nagornîi… urc pe zidul cetăţii… Şi de acolo se vede marea – corăbii şi platforme petroliere… Mie şi mamei ne plăcea să ie­şim la ceainărie şi să bem ceai roşu. (Are lacrimi în ochi.) Mama e în America. Plânge şi-i e urât. Eu – la Moscova…

La Baku locuiam într-o casă mare… Aveam şi o curte mare, în curte creştea un dud, făcea dude albe. Delicioase! Trăiam cu toţii laolaltă, ca o familie – azeri, ruşi, armeni, ucraineni, tătari… Tanti Klava, tanti Sara… Abdulah, Ruben… Cea mai frumoasă era Silva, lucra ca stewardesă pe linii internaţionale, zbura la Istanbul, soţul ei, Elmir, era taximetrist. Ea – armeancă, el – azer, dar nimeni nu-şi bătea capul cu asta, nu-mi amin­tesc asemenea discuţii. Lumea se împărţea altfel: erai om bun sau rău, lacom sau cumsecade. Vecin sau oaspete. Din acelaşi sat… oraş… Toţi aveam aceeaşi naţionalitate – toţi eram so­vietici, toţi ştiam ruseşte.

Sărbătoarea cea mai frumoasă, cea mai îndrăgită de toţi era Navruz. Navruz Bairam – ziua venirii primăverii. Aşteptam această sărbătoare tot anul şi petreceam şapte zile. Şapte zile nu încuiam porţile şi uşile… zi şi noapte nici un fel de lacăte ori chei… Aprindeam focuri… Ardeau focuri pe acoperişuri şi în curţi. Era plin oraşul de focuri! Oamenii aruncau în flăcări virnanţ parfumat şi se rugau pentru fericire, rosteau: „Sarîlîghin certe, gîrmîzîlîghin mene” – „Cele rele ţie, bucurie mie”. „Gîrmîzîlîghin mene…” Oricine mergea la oricine, peste tot se primeau oaspeţi, erau trataţi cu orez cu lapte şi ceai roşu cu scorţişoară sau cardamon. Iar în ziua a şaptea, ziua cea mai importantă a sărbătorii, ne adunam toţi… la o singură masă… Fiecare îşi scotea masa în curte şi puneam o masă lungă, lungă. Pe masa asta erau hinkali gruzini, boraki şi basturma armeneşti, blinele ruseşti, ecipocimak tătar, colţunaşi ucraineni, carne cu castane ca la azeri… Tanti Klava aducea salata ei de heringi, iar tanti Sara aducea peşte umplut. Beam vin, coniac armenesc. Azer. Cântam cântece armeneşti şi azere. Şi Katiuşa rusească: „înfloreau din nou merii şi perii…/ Ceaţa iar plutea peste pârâu…” în sfârşit, venea rândul deserturilor: pahlava, şerek-ciurek… Pentru mine nici acum nu există ni­mic mai gustos! Cel mai bine îi ieşeau dulciurile mamei. „Ce mâini ai tu, Knarik! Ce aluat fin!” – o lăudau mereu vecinele.

Mama era prietenă cu Zeinab, iar Zeinab avea două fete şi un băiat, Anar, cu care eu eram colegă de clasă. „Să-ţi dai fata după Anar al meu”, râdea Zeinab, „să ne înrudim”. (Încearcă să se convingă.) N-o să plâng… Nu trebuie să plâng… încep pogromurile contra armenilor… Şi tanti Zeinab, buna noastră tanti Zeinab, împreună cu Anar al ei… noi am fugit, ne-am as­cuns la nişte oameni buni… au scos într-o noapte din casa noastră frigiderul şi televizorul… aragazul şi biblioteca nouă- nouţă… Şi odată Anar cu prietenii lui s-au întâlnit cu soţul meu şi l-au bătut cu vergi de fier: „Ce fel de azer eşti tu? Eşti un trădător! Trăieşti cu o armeancă – duşmana noastră!” Pe mine m-a luat la ea o prietenă, am stat la ei în pod… în fie­care noapte deschideau podul, mă hrăneau – şi iar urcam şi băteau trapa în cuie. O băteau în cuie zdravăn. Dacă mă gă­seau, ne omorau! Am ieşit de acolo cu părul cărunt… (Foarte încet.) Le spun celorlalţi: Nu mă plângeţi… Dar mie-mi dau lacrimile… Anar îmi plăcea la şcoală, era un băiat frumos. O dată chiar ne-am sărutat… „Salut, regină!” mă întâmpina el la poarta şcolii. Salut, regină!

fragment din volumul

Vremuri second hand  de  Svetlana Alexievici

(Editura Humanitas 2016)  pag. 305-307

  •  
  •