Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN : Musacaua unui american

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Musacaua e o mâncare – de vinete sau de cartofi, sau cu ambele, cum îi plăcea și marelui Mr.5 % – Calouste Gulbenkian , există o de neuitat pagină cum doi bătrâni, magnați ai petrolului, aflați la capăt de drum, care țin regim strict, curăță cu coajă de pâine o tavă de musaca, după ce Gulbenkian îi explicase, fir a păr, unui milionar american cum se face musacaua… – care-mi place foarte mult. Dar restricțiile alimentare ne copleșesc, și nu mai e cine s-o facă, cum se spunea, ca la mama acasă.

Și uite așa am ajuns să ne ocupăm de cărți.

Bune și ele.

Am la îndemână câteva volume apărute în ultimii ani, care aparent nu au nici o legătură între ele. S-au tot adunat pe un birou mereu neîncăpător cu poftele, curiozitățile, și mai nou, neputințele mele de lectură. Măcar să le amintesc că există, în speranța – vag deșartă – că se vor găsi alți lectori și comentatori care să deslușească corect importanța informațiilor oferite de aceste lucrări. Scrise în diverse registre și cu mize, fiecare la timpul ei, diferite. Care ar fi liantul care le poate lega? Evident, armenii. De ieri sau de azi, așa cum au fost și sunt, nici mai cu moț decât alții, dar nici mai prejos decât suntem. Se pot găsi în aceste lucrări de facturi diferite destule noi mărturii și informații, analize și povești deopotrivă, evenimente și întâmplări de tot felul,utile în mod cert, celor care ar fi interesați de istoriile unor oameni. Fie ei și armeni. Luați la bucată, individual, Es hai em…, ( Eu sunt armean, cum fudul se înfoia fratele meu Edi, mândru peste poate de ascendența )  sau colectiv, cu toptanul Menk hai enk…( Noi suntem armeni…) alcătuind laolaltă ceea ce se numește un popor. O națiune. Sau ce? Nu intrăm în divagații parazite – deja consumate în plan teoretic/academic, cu bune sau rele rezultate – ci să spunem câteva cuvinte despre cele câteva cărți amintite mai la deal.

James O.Noyes (n.1829, Niles, NY – m. New Orleans, 1872) a fost un absolvent de medicină la Harvard (1853, în timpul sultanului Abdul Medjid, asta așa, pentru culoare și  ideea de a face face comparații) care ajunge să-și continue studiile la Viena. Apoi călătorește un an prin Europa și ar vrea să participe la Războiul Crimeii ( 1853-1856) alăturându-se forțelor otomane. Iată că alierea regelui Franței Francisc I cu otomanii doar de dragul de ai bate pe britanici face ca diferendumul dintre creștinism și islam care a divizat lumea în distincte tabere începe să dispară, formula interesul ține fesul căpătând, din păcate pentru Europa, între Atena și Ierusalim, o construcție iudeo-creștină, întâietate. Noyes ajunge să fie înrolat ca chirurg în corpul medical  al armatei otomane condusă de Omer Pașa, la recomandarea faimosului Mazar Pașa( altminteri un ghiaur sadea pe numele lui Stephen Bartlett Lakeman. Astfel americanul nostru străbate sud-estul Europei, de la Varna și Constantinopol până în Palestina și Egipt, după ce ajunge și la Giurgiu și la București.  Nu ne mai interesează celelalte detalii ale unei răsucite biografii, ci să punem accentul pe ce am găsit în notele de călătorie publicate de Noyes în Statele Unite după periplul său Oriental. Cartea lui James O. Noyes, „chirurg în armata otomană” – mai mult cu numele și patalamale de liberă trecere, decât ca practicare a unei meserii complicate, cu un titlu care poate induce nedumeriri, se numește “Roumania: The Border Land of the Christian and the Turk, Comprising Adventures of Travel in Eastern Europe and Western Asia”, are 520 de pagini și 26 de planșe, apare în 1858.

Varianta românească este „România Țară de hotar între turci și creștini, cu aventuri din călătoria prin Europa răsăriteană și Asia Apuseană”( Editura Humanitas, 2016, traducere din limba engleză și note de Eugen Popa) Editorul român, Radu Gârmacea, într-o extinsă și comprehensivă Nota Editurii , care este mult mai mult decât o simplă prefață, ne oferă utile informații și bogate detalii despre conținutul volumului, cu toate explicațiile. Mai mult decât binevenite, ținând cont că James Oscar Noyes este primul american care publică impresii despre lumea românească. Frumos, Aferim! Cartea este extrem de interesante în întregul ei, cu multe observații ciupite de la fața locului, cu variate considerații ale unui călător ce provine din alt areal decât cel european. Dar noi vom sări peste aceste aspecte ce privesc pe români sau pe cei din multiculturalii Balcani/Imperiul Otoman și vom extrage doar câteva secvențe ce-i privesc pe armeni. Ele sunt grupate în ultimul capitol al cărții care intitulează simplu și la obiect „Musulmani și nemusulmani“, cu un motto din Byron, poetul britanic, marele prieten al grecilor, pentru care și-a dat și viața. Trecem și peste considerațiile istorico-politologice legate de turci și islam ( Islamismul este o instituție asiatică și încercarea de a-l stabili permanent pe pământ European s-a dovedit un eșec, pentru că între Răsărit și Apus nu există simpatie de rasă, religie sau de vreun alt fel ,iată un pasaj care ar putea  să-i dea de gândit și lui Frau Merkel și lui Herr Borrel, de la Uniunea Europeană, care  azi sunt în contre cu liderul de ultimă generație de la Ankara ), trecem și peste considerațiile cu care sunt gratulați grecii, rușii/slavii și evreii și ne oprim la armenii care ne interesează aici și acum.

Ce zice concret James Oscar Noyes. Cităm:

<Armenii sunt răspândiți pretutindeni în Imperiul Otoman. In total, ei numără în jur de 2.000.000 de suflete, un sfert din aceștia fiind stabiliți în Europa. Firea lor econoamă și dibăcia în afacerile financiare îi fac deosebit de utili autorităților turcești. Mai întreprinzători decât turcii și mai cinstiți decât grecii și evreii, sunt considerați de otomani, „perla necredincioșilor”, fiind adesea numiți, cămilele „statului osmanlâu”. Ei au în grijă monetăria din Constantinopol și țin în arendă colectarea veniturilor. Armenii se bucură de privilegii religioase mai mari decât celelalte secte creștine și, politic, nu au nici un interes în ameliorarea situației Imperiului Otoman, căci cazurile de inițiativă individuală se dezvoltă cel mai bine în mijlocul indolenței generale, și viclenia trufașă nu este inamicul intrigii. Ei sunt, par excellence, bancherii și curtierii imperiului, iar mulți dintre ei își îndreaptă atenția spre diplomație, în care, ca și în comerț, îi egalează pe greci. Mii de familii armenești, atrase de perspectiva câștigului, au luat drumul provinciilor îndepărtate ale Turciei Europene, unde trăiesc exclusiv în târguri și orașe. Ca fizionomie, armenii seamănă cu grecii, și cu excepția căciulii, nu se îmbracă diferit de persani. Femeile nu sunt lipsite de farmece orientale, dar iașmacul turcesc și anteriul ca un giulgiu în care se învelesc femeile răsăritene ascund aproape toate trăsăturile frumuseții>.

Doar atât ne spune despre armeni un american care-i cunoaște la fața locului. Au trecut aproape 200 de ani de atunci, dar observațiile călătorului american care azi ar avea alte probleme la ordinea zilei – Trump sau Biden? – își păstrează farmecul și savoarea. Cartea notele lui Noyes sunt mult mai miezoase și gustoase, decât ce am extras noi despre armenii. Așa cum nu putem mânca dintr-o musaca doar carnea, așa ar merita să citim tot volumul. Cu armeni și nearmeni deopotrivă.

Bedros HORASANGIAN

(Va urma)

  •  
  •