Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN : Karabagh-ul, turcii și azerii

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Noile atacuri ale forțelor militare azere de-a lungul liniei de frontieră cu Nagorno-Karabagh redeschid dosarul și  discuțiile mult mai vechiului contencios turco-armean. Rămas suspendat în timp, după ororile din 1915 și o posteritate internațională care, greu-încet-dar sigur, mai ales după 1915, acceptă realitățile unor fapte de necontestat. De comunitatea internațională, de istorici și oameni politici, de marele public, mai puțin de oficialitățile turce. A fost genocid? Da, a fost. Este el recunoscut  și acceptat unanim pe plan internațional ? Nu. Doar 30 de state – și alte câteva organisme și organizații internaționale – recunosc de facto și de jure crima împotriva umanității săvârșită de liderii Imperiului Otoman în anii WWI. Condamnați de oficialitățile turcești în 1919, reabilitați de o posteritate în care interesele strategice și geopolitice au primat în fața uni adevăr de nediscutat. Intr-o democrație firavă, autorităților turcești – mai nou, în ultimele trei decenii, și cele azere – duc o agresivă politică de dezinformare, falsificare și mistificare a istoriei, de negare a genocidului care a marcat grav destinul unui popor. Armenii au trăit pe pământul lor din vremuri imemoriale. Nu s-au dus peste nimeni, nu au ocupat nici o palmă de pământ străin. Chiar când au condus Armenia Mică ( Cilicia), chiar când Cipru devenise insulă armenească, chiar când Noe a venit cu arca lui pe Muntele Ararat. Armenii au fost la ei acasă mii de ani, până când au fost izgoniți, obligați să se refugieze pe te miri unde. Unde și-au refăcut parte din Patria Mamă– atât de dragul lor Hairenic  – casă, biserică, școală, cimitir – și au reușit să supraviețuiască. Ca popor. Situația de azi din Caucaz, unde există o fărâmă de Armenie din cea istorică, este supusă mereu și constant unor grave amenințări. Azerbaidjanul vecin, un popor de 10 milioane de locuitori, înarmat până în dinți atât de americani, ruși, turci și, mai nou israelieni – drone de ultimă generație care au făcut multe victime în rândul populației civile în confruntările din ultimii ani – susținut fățiș  de Turcia și direct prin ultimele declarații belicoase ale președintelui Erdogan, o țară cu peste 80 de milioane de locuitori, o superputere regională, bine înarmată de zeci de ani de colaborare intensă cu structurile NATO și cele americane – și-au pus în cap să anihileze Armenia. Dorința celor 30.000 de manifestanți azeri din Piața Centrală din Baku din această vară de a recupera Karabagh-ul pierdut în urma războiului din anii 90 se vrea pusă în practică. Azerbaidjanul, susținut de Turcia – pe față de această dată , atacă în Karabagh. Pământ armenesc și locuit de armeni din totdeauna, cu totul samavolnic ocupat de azeri printr-o simplă mișcare pe hartă a lui Stalin. Un abuz. Abuz care a fost îndreptat în anii 90 prin eroismul luptătorilor din forțele armene de autoapărare și de curajul și îndârjirea lui Monte Melkonian. Un armean, cetățean american și care va muri ca erou  pe frontul din Caucaz. Dacă armenii din actuala Armenie sunt trei milioane, cei din diaspora sunt  de două ori mai mulți. Când se mobilizează armenii din Armenia se mobilizează toată armenimea de pretutindeni. Cauza Karabagh-ului este a tuturor. Este vorba de frații și surorile noastre, dar mai ales de o idee. Că un popor nu poate fi învins dacă luptă pentru o cauză dreaptă. Nici coreenii nu au putut fi copleșiți de forțele franceze, nici vietnamezii generalului Giap nu au putut fi înfrânți după îngrozitoarele bombardamente ale aviației americane. Tibetul a fost ocupat de colosul chinez și tibetanii lui Dalai Lama tot nu renunță la idealurile și crezul lor budist. La fel și armenii, prin creștinătatea lor ancestrală luptă la porțile Europei în fața unui val de islamism militant care ar vrea să schimbe destinul întregului continent. Europa ar putea deveni Eurasia dacă creștinătatea nu se va mobiliza pentru a își apăra valorile democratice. Bătălia pentru Karabagh este  o luptă pentru apărarea Europei. Sclifoselile corectitudinii politice își arată colții. Instaurarea unei reale democrații în Turcia și Azerbaidjan ar aduce mult mai mari beneficii celor două popoare decât petecul de pământ armenesc pe care-l revendică. O  bună vecinătate cu armenii ar aduce beneficii celor trei națiuni. Karabagh-ul, ca și Israelul, rămâne o piatră de hotar la marginea Europei iudeo-creștine. Cu toate valorile ei democratice. Nici un război nu poate aduce beneficii dacă nu servește o cauză dreaptă. În cazul acesta dreptatea e de partea armenilor. De aceea nu au ce să cedeze. Nici măcar o palmă de pământ.

Bedros HORASANGIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *