Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN / Costumele lui Agop Kirmiziyan

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Așa cum la București s-a consumat en fanfare Onor Festivalul Strada Armenească, care a adunat laolaltă multă suflare multiculturală, la Stepanakert, în inima Arțakh-ului și la Erevan, în inimile noastre, au avut loc Jocurile Sportive Panarmene. Care au loc din patru în patru ani și adună vlăstarele armenilor din toată lumea, care se dedau la sport. Dacă la București, România, se adună lumea să se bine dispună și să se simtă bine împreună, ca frații, la Jocurile Pan Armene se adună doar armeni, din toată lumea, ca să fie și ca frații și ca surorile. Condiția e să facă sport. Să practice sportul la nivel de performanță, și nu așa cum îl prezintă geniul comicului Vahe Berberian ( Adidas, goshig- pantofi, cermag ciorab-ciorapi albi, Nike hacust-costum, vardig- chiloți, șabik- cămasă, surchmâna găl’la- să fie și-o cafea, etc) când face comparație între sporturile individuale – care dau bune rezultate la armeni – haltere, lupte, șah etc. în fața celor de echipă, unde nu prea se leagă mai nimic în nici un sport. De ce ? Pentru că armenii sunt individualiști și nu se leagă între ei decât dacă e vreo nenorocire. Ghiragos e mai deștept decât Hazaros, Hampik deja lucrează la prăvălia unchiului Mardiros, pe Anahid o mărită taică-su Vahe cu Garbis și are deja de crescut doi copii pe care încă nu i-a făcut, dar și de terminat școala. Să nu se înhăiteze cu toți golanii care bat mingea și fumează deja, cine să mai facă sport? Sportul e ceva mai rar la armeni, crescuți – generally speaking – sub protecția unor echipe de profesioniști, de bunici, (Aman, aman, vaz Kejdi, betkă ce, vădankavor e…, Auleu, las-o baltă, nu e nevoie, e periculos, dacă era vorba de ciclism sau înot ) sau mătuși (Aman tzăke,Tun taserăt ăre, sportăt bagas îla…Hai lasă, fă-ți lecțiile sport îți lipsește…) Chiar dacă excepțiile confirmă, Tigran Petrosian a fost campion mondial la șah iar la gimnastică a fost un mare campion ( Albert Azarian, parcă) care făcea o cruce – Menk crestonia enk, ce?, Noi suntem creștini, nu? – de-i lăsa cu gura căscată pe toți care pânăla el nu văzuseră așa ceva. Bref, Jocurile Panarmene laStepanakert. Un fel de miniolimpiadă, cu câteva mii de participanți, la care toți cei 180 de sportivi din Franța au fost echipați pe seama lui Agop Kirmiziyan ( al nostru, romanahay, bravo!), armeni veniți de peste tot, iar din România nu am avut nici un reprezentant. Wow, cum așa? Chiar așa. Am avut și noi sportivi de performanță – individuali, precum campionul de triplu salt Bedros Bedrosian, jucători de baschet – handbal, precum Tursugian sau antrenori de baschet ( Coco Avachian) sau fotbal de top, precum regretatul Florin Halagian, recent dispărut dintre noi. Dar una peste alta, armenii nu au prea avut timp de sport, oricât m-ar contrazice spiritele luminate ale nației care au mereu de zis/bombănit ceva. Dar, dincolo de sport, rămâne Panarmenismul. Adică ce? Adică o solidarizare a tuturor armenilor din toate colțurile lumii pentru a păstra o identitate națională. Periclitată nu doar de globalizare și multiculturalism, dar și de dezintegrarea unor vechi comunități din diaspora și riscurile majore ale dezintegrării linvistice și cultural-sociale în alte civilizații. Faptul că actualul PM, Nikol Pashinyan a subliniat importanța solidarizării armenilor de pretutindeni – că fac parte din corpul Armeniei sau din Diaspora, care a tot crescut în ultimele decenii – este un semnal de alarmă. Armenii, mulți, puțini câți au mai rămas, sunt obligați de destin – să fie acel Khăsmet de care tot pomeneau bunicii noștri? – să strângă rândurile. Pentru a rămâne ei inșiși, așa cum au fost de când s-au creștinat și au zidit catedrala din Ecimiadzin. Așa cum au tot încercat să nu cedeze în fața provocărilor istoriei și nenorocirilor de tot felul. De când o limbă și un crez – creștinătatea ca liant, chiar dacă există și armeni musulmani – Hamșin, de care până mai ieri nici nu știam – sau, precum băiatul cel mare al lui Hampik, care e budist și trăiește într-un ashram din California, unde taică-su, frizer la Glendale, îi trimite pachete cu mâncare (Heghdj manchă anuti ci mâna…Săracu băiat, să nu rămână  nemâncat etc.) Panarmenismul ar putea fi altceva decât pangermanismul sau panslavismul,  le găsim imediat pe Google, și care promovate politic au lăsat urme în istoria modernă a Europei. Panarmenismul ar putea fi o formă de solidarizare în jurul ideii naționale și a unui spirit integrator al unei națiuni care nu vrea să cedeze catastrofelor din lungul istoriei și mai ales după ultima sută de ani. Panarmenismul – ca și Festivalul Strada Armenească – ar putea fi o formă de a rămâne noi înșine într-o lume multiculturală, multipolară și globalizată. E posibil? Da. Tun Hai es? ( Tu ești armean? ) Aio,( Da!) joc baseball. Oh, e bine, ia vezi, poate îți face și ție Agop Kirmiziyan costum pentru Festivalul Strada Armenească din 2020.

Bedros HORASANGIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *