Bedros Horasangian

Bedros Horasangian / CHARLES AZNAVOUR

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

                                                                  

Numai vești rele mai aștept, e un vers al poetului Geo Dumitrescu, rămas într-o memorie care nu reține versuri. Numai vești rele mai aștept, putem spune și noi, cu ochii pironiți pe ecranele televizoarelor sau pe monitoarele electronicelor care ne-au potopit viețile. Numai vești rele mai aștept, dincolo de acea minune numită viață, pe care a tot interpretat-o, dar și trăit-o din plin Charles Aznavour. Cetățean francez, născut în 1924 la Paris, cetățean armean din 2006, cetățean al lumii întregi până în aceste zile când i se retrage cetățenia vieții. Un muzician – și ce frumos sună acest cuvânt în limba franceză, pe care a propagat-o prin toți porii unei sensibilități unice am putea spune, dacă s-ar putea spune că mai e ceva unic pe lumea asta – da, Mozart e unic, Picasso e unic, Brâncuși e unic și tot așa până se adună un număr suficient de genii care să contrazică unicitatea și să-i readucă pe toți printre ceilalți, mulți, care nu sunt unici. Printre oameni. Cei obișnuiți, mulți puțini, cu fericirile lor de-o clipă și nefericirile care vin pe nepusă masă, despre care a tot cântat Aznavour. Fără să aibă o voce ieșită din comun, fără să aibă un fizic de ieșit din comun, Charles Aznavour a ieșit din comun prin naturalețea și firescul de a fi muzician. Artist, poet, actor – și ce mare actor era pe scenă, când doar mișcând câteva degete, un umăr și rotind o privire pătrunzătoare putea exprima toate stările unei ființe – de mare clasă. Francez 100%, armean 100%, cu o formulare devenită deja celebră. Armenitatea lui nu a fost una de circumstanță. A devenit cetățean al Armeniei în 2006, după ce în 1975 cânta cu un patetism reținut I’ll sont tombes. Nu contează despre cine și ce era vorba. În România oricum nu contează. A strâns bani pentru sinistrații unui cutremur teribil, după ce 50.000 de morți s-au adăugat altor 1, 5 milioane de victime ale unei alte orori a secolului XX. A devenit ambasador UNESCO și apoi în Elveția, la o vârstă la care ambasadorii se retrag ca să-și digere în tihnă senectutea. Aznavour a avut noroc. Nu s-a retras de nicăieri. A cântat mereu, clipa repede trecătoare, prieteniile, întâlnirile și despărțirile, iubiri risipite, chiar interzise, a elogiat mereu emoția și sentimentele, nu chiar singur. Alături mereu de prieteni. George Garvarentz, ca să dăm doar un nume dintr-o interminabilă listă, alături de femei pe care le-a iubit, nu mai dăm nume, de copii, de șefi de stat, de popoare întregi. Devenise al lumii, de la un moment dat. Precum Frank Sinatra, cu care era comparat, mai mult sau mai puțin inspirat. Charles Aznavour dispare din această viață cu o mare bucurie de a trăi.

Viața.

O mare minune.

Non, Je N’ai Rien Oublie

Bedros HORASANGIAN