Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN : Armenii, Balcanii, cărțile și Războiul din Nagorno-Karabagh

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Când Marea Britanie stătea sub amenințarea invaziei hitleriste și Churchill mobiliza întregul popor pentru ce putea fi mai rău, toată națiunea era solidară în acest efort. Dincolo de pregătirile militare – pregătirea RAF ( Aviația Regală Britanică) sau artileriei antiaeriene, construirea de adăposturi și baraje, toată lumea se simțea datoare să facă ceva. Să contribuie cu ceva, oricât de mic, de nesemnificativ. A rămas în memoria colectivă a englezilor gestul unei doamne, rămasă văduvă,  de o anumită vârstă, care a fost dispusă să cedeze autorităților colecția ei de șerpi veninoși. Care, explica distinsa doamnă, ar putea fi cumva de folos împotriva potențialilor invadatori germani. Nu mai știm ce s-a întâmplat cu șerpii, dar reținem faptul, că o idee, oricât de fistichie și absurdă aparent la început poate da roade. Acolo, când și unde nu te aștepți. Sub acest imbold s-au stratificat și cărțile, ideile și evenimentele cuprinse în grupajul, oricât de straniu, alăturat. Pun în fruntea comentariilor mele despre câteva apariții editoriale, mai vechi sau mai noi, un studiu care nu este legat direct de armeni. Dar consider că este de strictă actualitate, ținând cont de recentele confruntări, nu doar militare, din Nagorno-Karabagh.

Este vorba de Arma secretă a Israelului: Povestea unității Talpiot ( Editura Corint Books, 2020, traducere din limba engleză de Gabriela Mitrovici, prefață de Ovidiu Raețchi) din care armenii, în general, și oficialitățile de la Erevan, în mod special, ar putea extrage sugestii utile pentru viitorul imediat. Deja din titlul prefeței lui Geo Raețchi – un bun cunoscător al situației din Orientul Mijlociu, sagace autor al unui remarcabil studiu despre Tsahal ( Forțele militare israeliene) – „Talpiot: rolul strategic al creativității în Tsahal și în societatea israeliană” suntem proiectați într-un subiect despre care nu știam nimic. Războiul de șase zile din 1967 a fost câștigat rapid și cu pierderi minime de către Israel. Care a zdrobit coaliția statelor arabe – Egipt, Siria, Iordania și Irak – puternic susținute de URSS. Euforia a fost uriașă. A venit apoi dușul rece din octombrie 1975, așa numitul Război de Yom Kippur, care a luat prin surprindere Israelul. Provocându-i grele pierderi în primele zile, ca apoi printr-un efort uriaș să zdrobească blindatele egiptene în Sinai. A fost un nou succes al micului stat evreu care și-a apărat cu dârzenie dreptul de a exista. Ei bine, acest succes militar – plătit extrem de scump, 2656 de soldați uciși, 9000 de răniți, 49 de avioane și sute de tancuri israeliene pierdute în primele 48 de ore (comparativ cu 46 de avioane în tot Războiul de șase zile)  – a condus nu doar la schimbări politice – Premierul Golda Meir a demisionat, ca și alți lideri militari, în frunte cu generalul Moshe Dayan – dar și de strategie militară. Era clar că nu doar forța și echipamentele militare pot apăra Israelul. Era nevoie nu doar de intelligence – informații, capitol la care israelienii au stat bine, cât mai ales de „inteligență”. De creativitate. Saul Yatziv, profesor de fizică la Universitatea Ebraică din Ierusalim și Felix Dothan, de la Universitatea California-Irvine, au elaborat un raport pe care l-au înaintat liderilor armatei israeliene, Tsahal-ului. Merită să insistăm pe ideile avansate în proiect. „Preocuparea pentru soarta Israelului și dorința de a face tot posibilul pentru a reduce numărul de victime produse de viitoarele conflicte militare ne-au determinat să avansăm o propunere care cuprinde trei puncte importante de pornire pe care nu le regăsim în instituțiile de cercetare existente.(…) Recunoașterea fermă a faptului că statul Israel trebuie să facă un efort pentru a dezvolta arme absolut noi, pe care nu le au alte țări. Acest scop poate fi atins numai prin intermediul creativității umane, creativitate care ajunge în punctul culminant în jurul vârstei biologice de 20 de ani. Inventivitatea reclamă imaginație creatoare, cunoștințe vaste și înțelegere profundă, dar poate fi stimulată în mod semnificativ prin propunerea spre rezolvare a unor probleme și crearea unei atmosfere propice, dinamice, în care orice efort și orice contribuție vor fi încurajate de cei din jur. Una dintre căile pe care le propunem pentru atingerea acestui scop constă într-un efort sistematic, concentrat, de concepere și dezvoltare a unor arme  noi, eficiente, prin „armă nouă” înțelegând o armă care nu este folosită de alte armate, nici măcar de armatele marilor puteri. Este esențial ca nucleul acestui program să fie reprezentat de cei mai talentați și mai devotați oameni, care au, de asemenea, pregătirea necesară în domeniul științelor naturale și al tehnicii militare.” Scurt, limpede, concis. Propunerea era ca de acest proiect și program să se ocupe cei din aviație. Aviația era – și este, pe lângă unitățile de blindate, coloana vertebrală a Tsahal-ului – arma cea mai venerată în Israel.  Așa s-a născut proiectul/programul  TALPIOT. Care în ebraică înseamnă “bastioane solide” sau  “turnuri înalte”. Armata a avut câteva contacte cu reprezentanți de frunte ai unor importante universități din Israel – Universitatea Ebraică, Universitatea din Tel Aviv și Technion din Haifa, dar lucrurile nu au înaintat. Universitățile nu voiau soldați/militari în campusul propriu. Și lucrurile s-au rezolvat, zâmbim mânzește, pentru că știm bine cum funcționează treburile și în alte țări, când o secretară de la Universitatea Ebraică a pus puncul pe i. “Nu ați vorbit cu cine trebuie…”, și s-a adresat ea personal, “a vorbit” cu profesorul Yoash Vedyah, unul dintre vicepreședinții de la Universitatea Ebraică. Care a fost dispus să găzduiască noul, misteriosul și ultrasecretul program al armatei. Încă o propoziție, idee, ce merită a fi reținută. Scrie Jason Gerwitz, autorul, producător de televiziune la CNBS în SUA, realizator de emisiuni și reportaje din Orientul Mijlociu: ”Nu era nici pentru prima, nici pentru ultima data când o secretară israeliană știa mai  bine decât “experții” cum se fac legăturile potrivite. Acest lucru pare să facă parte din cultura israeliană.“ No comment. Așa s-a pus pe picioare proiectul TALPIOT, care a produs peste 700 de absolvenți de înaltă clasă în ultimele decenii. Tot ce e povestit în carte – oameni, fapte, întâmplări – este o bună lecție pentru toată lumea. Despre ce ar trebui să facă un popor mic ca să facă față provocărilor la care e supus. Iar absolvenții TALPIOT, tineri obișnuiți, dar cu IQ ridicat, combinat cu un spirit liber de a gândi și proiecta teme/idei – au condus la rezultate remarcabile. Absolvenții TALPIOT, și aici am vrut să ajungem, au ajutat din plin la crearea sistemului defensiv antirachetă, “Domul  de fier”, a unor proiectile care să apere tancurile israeliene de rachete antitanc și nu în ultimul rând DRONELE – invenție și patent israelian – care au făcut în aceste săptămâni ravagii în Nagorno-Karabagh ajunse pe mâna azerilor. Scurt pe doi. Și Armenia și armenii au nevoie de un astfel de program. Aici voiam să ajungem, și să sugerăm un drum propriu și pentru atât de talentații tineri armeni care pot fi de folos națiunii nu doar în competițiile de șah, haltere și lupte libere unde excelează.

Q.E.D., restul detaliilor se găsesc în cartea jurnalistului american.

Mereu am spus, și se repetă totul, cărțile au destinul lor ca și oamenii. Atunci când sunt scrise, atunci când sunt receptate. Pot apărea sincope care să schimbe cu totul perspectiva unei cărți. Așa cum o nenorocire poate modifica cursul unei vieți sau o mare bucurie să ofere noi chei de lectură. Unde batem? Tot amânând din varia motive comentariul unor volume, să o spunem neted imediat, dintre cele mai interesante, au apărut factori exteriori care au tot boicotat lectura lor. O moarte neașteptată, câteva boli care ne-au tot dat târcoale, a explodat și pandemia care ne-a dat peste cap habitudinile de zi cu zi, de războiul din Nagorno-Karabagh, ce să mai spunem. Cum să te ocupi de cărți când pe pământ armenesc – orice ar spune oficialitățile turco-azere și oficinele lor de propagandă din România, orice ar spune sclifosiții funcționari de la Bruxelles ai UE, oricât ar ridica din umeri a indiferență inteligenția românească, Karabagh-ul a fost și a rămas locuit de armeni, punct! – se duc lupte crâncene, pe viață și pe moarte.

Cum să stai liniștit și să te bucuri de culorile toamnei cu o carte bună și cafea și mai bună în față când ești cu ochii ațintiți în comunicatele de presă ale agențiilor internaționale ca să fii la curent, cu emoție și neliniște, de situația militară de pe frontul din Karabagh. Degeaba se escamotează adevărul și din meschine pricini de corectitudine politică se minte: în Caucaz este un război direct, poate nu ultimul din istoria Europei, dar frontal, între creștinism și islam. O autocrație viguroasă placată pe un Islamism recent redescoperit după anii de comunism stalinist versus o democrație încă neconsolidată, bazată pe un creștinism fără fisuri. Creștinism care, pe armeni, dincolo de necazurile ieșite în cale, le-a menținut identitatea și etosul national mereu viu.Un islam radicalizat dincolo de dușmăniile dintre suniți și șiiți, dincoace de interesele economice, financiare și geostrategice ale diverselor mari puteri. Care, începând cu Acordul – multă vreme secret – Sykes-Picot ( după numele ministrilor de externe britanic și francez – din 1916, și repetatele cedări teritoriale ale Franței și Rusiei  toate în defavoarea armenilor, căci despre ei este în primul rând vorba acum ) au dus la situația belicoasă de azi. Azerbaidjanul s-a decis să ocupe iar Karabagh-ul făcut cadou de Stalin și pierdut apoi prin referendumul locuitorilor săi și prin războiul din 1990-1994. Și a atacat Nagorno-Karabagh-ul, strigând ca din gură de șarpe că este victima agresiunii armene. Așa o tot ducem în ultimele luni, dar mai ales în ultima lună, septembrie-octombrie, deja suntem în noiembrie,când lupte crâncene se dau pentru o bucată de pământ armenesc. Mereu trebuie repetat acest detaliu, care produce urticarie năimiților proazeri din România, extrem de vocali în ultimele zile. Atacurile repetate ale fostului consilier prezidențial Iulian Chifu la adresa armenilor, sictirul cu care scrie despre ei și istoria lor, nu pot fi rezumate în puține cuvinte. Mult prea elegant i-a răspuns Varujan Vosganian acestei trompete propagandistice azere care se dovedește de ( multă, multă) rea credință. Dacă are vreo credință. Tramsâz? Hm, Vras kăre, ar fi spus IPSS Arh.Dirayr Mardichian, fostul Aracinort de la Arhiepiscopia Armeană din București, care era un om cu fler la oameni. Așa că revenind la cărțile noastre atât de dragi să facem o mică pauză, așa cum în primul Război Mondial se făcea o pauză de o oră ca să mănânce beligeranții. Până să apară noțiunea de Tottaleskrieg ( război total) care a anihilat orice urmă de umanism și toleranță între ființele umane. Ce, totuși, suntem. Mai devreme sau mai târziu, armenii, turcii și azerii vor trebui să se împace. Și să găsească un numitor comun al unei buneînțelegeri și toleranțe reciproce ce-ar aduce beneficii tuturor. Nu e simplu, nici ușor. Dar credința în pace și bunăvecinătate ar face posibil orice fel de acord.Ceva ce să împace creștinismul cu islamul, ceva care în acest secol trecut, cu milioane de victime și aceste ultime luni deja cu mii, și pierderi material incalculabile lipsește cu desăvârșire. Câteva cărți deci, despre armeni și nearmeni, cum am tot anunțat și n-am apucat să încheg câteva gânduri și considerații.

Armenii sunt răspândiți peste tot în această lume. Unde nu te aștepți, dai peste unul. Nu doar în compactele comunități pe unde s-au aciuit. Școli, biserici, cimitire, magazine și ateliere, de tot felul. Păstori și agricultori, dar mai ales meseriași și negustori – buni zice-se – armenii au contribuit din plin la viața comunităților în care s-au integrat. Mai de voie, mai de nevoie, dacă erau popoare necreștine. Așa au ajuns ei și prin Balcani. S-a tot menționat , vorbit/ divagat/scris/cercetat/comentat etc nu de puține ori polemizat despre locul armenilor în Țările Române, și mai departe, în ceea ce se numește generic, geografic și istoric, Balcani. Suntem, noi românii, balcanici sau nu prea? Au fost armenii, ca și evreii, romii sau aromânii – națiuni care nu au o țară a lor în Balcani – dar au contribuit fiecare cu specificul lui, mereu prezenți în acest areal, al ceea ce numim balcanism și balcanizare? Fără să avem o definire clară a termenilor. Cu siguranță, da. În ce măsură facem parte din acest set de valori – sau defecte – a ceea ce de multe ori e pus sub sigla de balcanism? Și nu de puține ori, să recunoaștem, o tentă de minimalizare, de etichete false, de ștampilă negativă. Butoiul de pulbere al Europei, așa cum a fost etichetat, nejustificat am zice azi, un întreg conglomerat de țări și popoare n-a fost nici  mai bun, dar nici mai rău decât alte țări și popoare ce alcătuiesc azi Europa. Unită sau mai puțin, Europeană rămâne oricum. Cu Balcani cu tot.

Ohrid, Macedonia

Cu armenii noștri cu tot. Fie cei din Bulgaria, din Grecia, din Turcia actuală sau Albania, din țările foste parte a Jugoslaviei – Serbia, Croația, Slovenia, Bosnia Herțegovina, Republica Macedoniei de Nord. Mai nou și Kosovo – te miri unde descoperim câte un armean. Sau urmele lor. Așa am dat eu peste unul –Minas ! – vindea cafea la Ohrid, în Macedonia, la granița cu Grecia. Nu știa armenește, dar a sărit să mă îmbrățișeze, obligându-mă să cumpăr 200 grame de cafea. Care au ajuns la gazdele macedonene, ai căror oaspeți au fost la o întâlnire a PEN-clubului Internațional. În fine, nu continui cu exemplele, dar două merită. Unul este legat de cel cu o familie de armeni din Iran, pripășită la București, apoi plecată spre occident via Belgrad și nu mai știu ce s-a întâmplat cu ei – erau patru, tata mama și doi copii, a rămas după ei doar o poveste, alta cu un anume Sarchis, din Karachi, Pakistan, rătăcit și el printr-un București care intra în panică la prezența unor străini în acei ani de național-comunism rigid.  Una peste alta, armeni peste tot, de toate felurile. Cei din Balcani ar fi o subspecie aparte. Ținând cont de multitudinea de și varietatea conglomeratului etnic și religios regional.

Subiect vast și generos, mereu de actualitate, întotdeauna însoțit de această dată și de cărți care să redeschidă interesul pe cei din imediata noastră proximitate, dacă nu și pentru noi înșine. Câte un pic din toate aceste gânduri, legate de trecut și de prezentul Balcanilor, putem găsi în grupajul cărților pe care pandemia le-a tot amânat să le comentăm. Cum necum, mai trăim. O mare minune de care nu tot timpul suntem conștienți.

Despre toate țările din Balcani găsim concise și suficiente informații, din toate domeniile, astfel ca să ne facem o idee mulțumitoare despre fiecare, în recent apăruta în vremuri de pandemie și război în Nagorno-Karabagh, Enciclopedia statelor lumii (Editura Meronia, 2020) într-o ediție nouă, hard-cover și multiilustrată cu hărți, steaguri și imagini, având ca autori pe Horia C. Matei, Silviu Neguț și Ion Nicolae. O întreprindere complexă, realmente de mare anvergură, adusă mereu la zi cu schimbările de ultimă oră, din lumea întreagă și de prin preajma noastră. Volumul e structurat în linia clasică a unor astfel de întreprinderi editoriale. O enciclopedie nu e un roman, cu toate că poate deveni, dacă ne luăm după reușitele unor Milorad Pavic sau Danilo Kis, doar două exemple de cum se naște literatura din geografie și istorie. Țările sunt luate la prezentat în ordine alfabetică, în funcție, totuși, de statutul lor de stat independent sau teritorii dependente și cu statut special. Dacă despre Afghanistan,  R.Africa de Sud și Albania – cu care se deschide enciclopedia mai știam/știm câte ceva–,  despre Anguilla, Aruba, Ashmore sau Wallis&Futuna, care închide șirul de câteva duzini de ciudățenii aflate pe te miri unde habar nu aveam. Cine a auzit de Mata-Utu, de pe insula Uvea, centrul administrativ din Wallis &Futuna, teritoriu aparținând Franței cu speranță de viață de 80 de ani. Și tot așa, multe multe povești despre oameni și țări, despre evenimente din trecut și întâmplări din prezent. Volumoiul frumos editat se închide altminteri cu un capitol de evenimente istorice recente. Așa aflăm și de ce s-a mai petrecut prin Albania, Bulgaria vecină și soră de Uniune Europeană – lupta împotriva corupției e și la ei de mare actualitate,  în Grecia mari probleme legate de refugiații care dau buzna într-o țară eminamente ofertantă sub raport turistic, nou apăruta entitate politică numită Kosovo nu este recunoscută de Serbia – dar nici de România, se zbate să intre în rând cu partenerii europeni, în timp ce fosta Republica Macedonia devine, după decenii de hâr-mâr politico-diplomatic, Republica Macedonia de Nord, după dure negocieri cu cârcotașii greci. Sigur că m-am repezit să văd ce scrie despre Armenia, Turcia și Azerbaidjian.

Armenia, evident beneficiază de un substanțial capitol, cu toate detaliile geografice, istorice, economico-politice. Erevanul beneficiază de o descriere aparte, istoric, monumente , metrou – 13, 4 km, 10 stații, nu am ajuns să merg cu el, populația întregii țări este estimată la 3.045,191 în 2017 – în 1993 erau 3,2 milioane de erevantsi. În mod cert în 2020 sunt și mai puțini, dar nu este exclus ca numărul de refugiați în urma recentului război din Karabagh să crească iar populația celei mai mari metropole armenești din lume. La partea de istorie se amintește de stabilirea în Asia Mică la sfârșitul mileniului doi-începutul mileniului I î.Hr. pe teritoriul fostului Regat Urartu ca să treacă apoi prin secole elenistice, romane, bizantine, selgiucide și otomane până spre noi, în secolul XX. Cel mai dramatic și sângeros pentru armeni. Se pomenește de mișcările de emancipare națională reprimate sângeros ( 1894-96 și 1915-16), și cităm, de sutele de mii de armeni fiind victime ale masacrelor și deportărilor. Doar atât? Cifra de 800.000 de victime este mult sub cea de 1,5 milioane care circulă în mod curent. Și nu e vorba doar de cifre. Hm, cam puțin pentru dimensiunea tragediei din 1915. La patrimoniu UNESCO sunt menționate Ecimiadzin, catedrala, Gayene și Hripsime, și situl arheologic Zvartnots, ca și mănăstirile fortificate Haghpat și Sanahin , unde a ajuns pe acolo prietenul meu Vartan Cealikian cu un avionaș – cucuruzki, sau cam așa ceva, de 8 locuri, a făcut diapozitive minunate pe care le-am admirat când ne vedeam în cămăruța lui din Cotroceni. Da, eram mai mulți pe vremea aceea, au rămas doar amintirile. Și Armenia, care se luptă azi din greu să nu se lase cotropită de agresorii azeri.

Despre Turcia aflăm că în 2017 erau 80.845.215 milioane de locuitori. Înarmată peste poate de tovarășii din NATO – americanii au și arme nucleare la baza aeriană de la Ingirlik – alături de vecinii lor azeri, cu cei 10 milioane de locuitori și miliardele obținute în ultimii zeci de ani din exportul de gaze naturale și țiței – Turciasărăcuță rău sub acest aspect – este o evidență și la mintea cocoșului că cele două state musulmane pe fond, oricât de laice s-ar dori la suprafață, pot face ciulama pe amărâții de creștini armeni. Nu doar din Karabagh, ci din toată Armenia, micuță și izolată, fără resurse energetice, dar dârză și tenace în a nu ceda unei credințe pe care o slujește de două mii de ani. Trec iute peste aspectele geografice, istorice și economice și caut rapid să vedem ce se scrie în dreptul Turciei despre genocidul din 1915. Autorii o scaldă. Cităm: Problema “genocidului armean” – oare de ce era nevoie de ghilimele, cumva nu a fost? – din anii Primului Război Mondial (estimările privind armenii care au pierit pe teritoriul Turciei oscilează între câteva sute de mii și 1,5 milioane) continuă să alimenteze tensiunile diplomatice dintre Ankara și o serie de state occidentale. Oficialitățile turce vorbesc despre „marea catastrofă a armenilor”, în timp ce istorici armeni și europeni folosesc termenul de genocid. Includerea acestui termen în acte oficiale de către o serie de state ( Franța în 30.1.2001, SUA în 4.3.2010, Suedia la 11.3.2010 ș.a) este respinsă hotărât de guvernul turc.” Cam puțin și superficial din punct de vedere al adevărului istoric, aș zice. Dar interesul ține fesul, și e bine să nu te pui rău cu turcii lui Erdogan care fac și dreg azi peste fără să le sufle nimeni în farfuria cu Imambaildâ. Făcea și bunica mâncarea asta de vinete și tare aș mai savura gustul ei în cerul gurii. Despre Azerbaidjan se scriu lucruri corecte. Inclusiv pe parte de istorie/politică, inclusiv despre conflictul din Nagorno-Karabagh, rămas înghețat și care a tot dat în clocot pe măsură de azerii și-au mărit capacitățile militare. Cu un buget al apărării cât tot bugetul  Armeniei, cu armament de ultimă generație, high-tech – drone israeliene, rachete turcești, avioane americane etc – sigur că declanșarea noilor ostilități militare devenea o chestie de timp. Ceea ce este și în curs, războiul continuă în Karabagh în timp ce noi frunzărim paginile unei atotcuprinzătoare enciclopedii.

În dreptul României ni se amintește de revocarea Laurei Codruța-Kovesi din 2018, dar și de ultimele serii de alegeri, sfârșind pachetul de noutăți prin numirea în 26.02.2020 a ministrului de Finanțe Florin Câțu, pentru funcția de premier. Doar că n-a fost să fie, realitatea a fost mai iute de picior decât ce au putut consemna autorii.Turcia contribuie și ea la acest bilanț cu multe belele, după ce în 2014 Erdogan devine președinte. Războaie, cutremure, refugiați, conflictul cu Siria, nu e pace în Balcani nici azi. Chiar dacă butoiul de pulbere al Europei a devenit o localitate până mai ieri necunoscută din China:Wuhan. De unde a plecat această pandemie. Care ne obligă să stăm acasă și să călătorim prin timp și spațiu cu gândul și nu cu vreun mijloc de transport, mult mai periculos la acest moment. Recapitulând, putem spune că Enciclopedia statelor lumii este un excelent mijloc de a ne umple timpul, dar a și afla câte ceva din minunile acestei planete. Câteva statistici sunt la fel de binevenite. Ca și hărțile anexate. Color și aerisite. Vanuatu se găsește între Noua Caledonie, Insulele Solomon, Fiji și Samoa. Oare ce știu acei locuitori care stau mult sub un soare generos și joacă toată ziua rugby despre Balcani? Interesant de aflat.

Un nou volum din buna serie Biblioteca Memoria- Jurnale, autobiografii, amintiri – se numește Trei ani în Turcia. Jurnalul unei misiuni medicale la evrei ( Editura Polirom, 2019, traducere, extrem de atentă, cuvânt înainte – foarte bine și erudit articulat și note – multe și utile, fără să fie și menționate pe pagina de gardă, Mihai-Răzvan Ungureanu, fost director SIE și Ministru de externe) și este semnat de un fost doctor misionar britanic/scoțian, John Mason. Medic chirurg ( L.R.C.S.E, adică Licenciate of Royal College of Surgeons Edinburgh – adică Absolvent al Colegiului Regal de chirurgie, Edinburgh, Scoția), acesta editează la 1850 un volum de impresii de călătorie, memorii și amintiri răzlețe, dar și observații dintre cele mai pertinente culese din voiajul său în Imperiul Otoman. Autorul beneficiază și de un statut aparte. Pentru că John Mason fiind evreu creștinat face și misionarism evanghelic în lumea predominant musulmană pe care o descoperă și trăiește pas cu pas. Ajungând în 1846 și în Moldova, trimis de Biserica Liberă a Scoției, după ce luase contact atât cu creștinii, cât și cu evreii din Constantinopolul imperial la acea dată. Multe observații interesante, extrem de multe detalii din această experiență medical-misionară, ce ne oferă o reală perspectivă prin timp și spațiu dintr-o lume care azi e deja istorie. Istoria atât a evreilor cât și a creștinilor din imperiu, ca și un punct de vedere despre islam și lumea credincioșilor lui Mahomed la acel moment. Grecii și armenii sunt o prezență activă la toate nivelurile societății otomane, așa cum de pe urma luptelor intestine dintre ortodoxie și catolicism misionarismul protestant găsește un loc fertil pentru a se răspândi. De aici sumedenia de școli și așezăminte medicale anglo-scoțiano-americane care se răspândesc peste tot. Descoperim amănunte interesante despre conflictele din sânul comunității armene de la Constantinopol. Este pomenit Institutul Americano-Armenesc  de la Bebek, pe Bosfor, organizat pe model britanic pentru elevi armeni. Răspândirea religiei evanghelice nu e bine văzută de ierarhii armeni locali, dincolo de sponsorizările americane.  Ni se oferă și alte impresii și sunt consemnate opinii care, cel puțin pentru mine, mă pun pe gânduri. Nu știu mare lucru despre aceste incidente, evenimente, fapte.

Cităm din Mason: <La vremea când am ajuns la Constantinopol, casele misionarilor, atât ale celor din America, cât și ale celor din Anglia erau pline de armeni evanghelizați, care fuseseră persecutați și cărora misionarii au simțit că este datoria lor să le ofere adăpost și protecție, deoarece rămăseseră fără case și afaceri, și fără nici un sprijin. Unii își pierduseră orice mijloc de trai și proprietățile lor, iar eu am fost chemat să-mi folosesc cunoștințele mele medicale. Următoarele cuvinte cu privire la armeni și persecuția la care sunt supuși le-am auzit de la unul dintre misionarii din America: ”Din cele trei milioane de armeni din Turcia, majoritatea sunt încă în Armenia, în timp ce numai în Constantinopol se află nu mai puțin de 150.000, ei fiind asemenea numeroși în aproape toate orașele mari ale Turciei. Biserica din care ei  fac  parte, deși nu-l recunoaște pe Papa de la Roma, la fel ca și celelalte biserici din Orient, seamănă cu Biserica catolică privind liturghia, venerarea icoanelor, moaștele, picturile, doctrinele și practicile. În 1831, misionarii din America au pus bazele unei misiuni pentru armenii din Constantinopol, și de atunci lucrează în diferite regiuni din Turcia printre ei, nu cu scopul de  a face prozelitism pentru vreo confesiune, ci pur și simplu pentru a propovădui Cuvîntul Domnului Isus Hristos.(…) Încă de acum cinci ani puterile ecleziastice ale Bisericii Armene, dându-și seama de starea de spirit a armenilor evanghelici, au început să interzică citirea versiunilor moderne ale Scripturilor și cărților de la misiune și să interzică tinerilor să mai meargă la școlile misiunii.“> Pasajul este lung, dar el oferă informații directe, în timp real, despre animozitățile dintre Biserica Armeană Apostolică și armenii evanghelici. Armenii protestanți sunt persecutați, ba chiar scoși din propriile case, li se iau bunurile și rămân pe drumuri. Protestantismul devine sinonim cu blasfemia și ateismul. Impresionant tot ce consemnează medicul american.           

Drumul la Iași, trecând și prin Galați, ca și statul în capitala Moldovei nu este lipsit de hârtoape. Medicul notează atent tot ce pățește și trăiește, și dincolo de micile necazuri sau cele mai mari – îi moare un copil, apoi soția – rămâne un bun cronicar al epocii. Impresiile nu sunt chiar rele. Întâmplări dintre cele mai neașteptate, opreliști fel de fel,  evenimente, personaje de tot  felul, nu avem cum să nu ne ducă cu gândul la Ion Ghica și notele sale din Convorbiri economice, un elegant mix de impresii și analize politico-religioase de primă mână. Evreii beneficiază de o atenție sporită, evident. Situația lor din Moldova sau din tot Imperiul Otoman este una aparte. Cu bune și rele, deopotrivă. O carte care ar merita pritocită atât de istorici, dar și de simpli iubitori de lectură. Pentru că fără voia lui, lui John Mason îi reușește o foarte bună carte de mare literatură. „Anii de pribegie” ai lui Neagu Djuvara ar fi un alt bun punct de reper. Nu doar livresc, ci literar. Foarte ciudat, nu am găsit date biografice legate de John Mason, un aer de mister plutește asupra vieții lui. Sau cel puțin eu nu am reușit să-i dau de capăt. Originalul acestui volum  se găsește la Biblioteca Universității din Glasgow.

Balcanii sunt un colț de lume foarte apropiați de noi. Geografic, istoric, economic, cultural. Toate trec, atunci când nu se mai și uită. Mai stă cineva să numere drumurile făcute și de ce au tot cărat de colo-dincolo ar(o)mânii din Bitolia la Viena și de la Budapesta la Salonic sau au negustorit și meșteșugărit evreii și armenii în același perimetru fără să aibă și țara lor ? Despre această lume complexă și plurietnică, atât de apropiată nouă, de multe ori mistificat cunoscută sau chiar necunoscută – dincolo de ce  s-a scris prin Larousse-ul care nu lipsea din casele bunicilor și de căutările Google de azi – ne oferă erudite pagini doi academicieni români. Venerabile personalități ale istoriei și culturii românești, oameni de mare suprafață intelectuală, profesori de limbi clasice, autori, traducători, editori de documente rare, nu în ultimul rând teologi de mare suprafață.

Este vorba de Acad. Constantin Erbiceanu (5 august 1838-21 martie 1913) și Acad. Alexandru Elian (1910-1998). Fiecare posesorul unui CV de mare cuprindere, fiecare cu deosebite merite în promovarea istoriei, culturii bizantine și limbii grecești în România. Cu totul regretabil că astfel de monumente de cultură – și surâdem la formularea, genială altminteri, livrată la adresa momentelor lui Caragiale…– sunt atât de puțin cunoscute în afara mediului universitar, academic și de cultură. Păcat.

Bref, avem două noi apariții editoriale care nu o să atragă atenția marelui public, preocupat cu nu mai repetăm ce. Colac peste pupăză peste pandemie a venit și Războiul din Karabagh. Dar pentru citit îți trebuie și stare, nu doar cărți. Cine va câștiga alegerile din SUA, Trump sau Biden? Sau ar trebui să ne lase rece. Oricât am vrea nu ne lasă televiziunile.

Lui Constantin  Erbiceanu îi apare o simandicoasă lucrare sub titlul Bibliografia Greacă sau cărțile grecești imprimate în Principatele Române în epoca fanariotă și dedicate domnilor români și boierilor români. Studii literare ( Editura Enciclopedică, 2020, notă despre ediție, text stabilit și note de Mihai Țipău, care realmente face o treabă bună, fără ca editorul să spună măcar două vorbe despre el, la fel și un mic CV biobibliografic despre academicianul de peste veac nu avea ce să strice, ba din contra, era de folos pentru a contura mai bine dimensiunea unui erudit învățat român). Pe scurt, viitorul savant se naște la Erbiceni, urmează liceul și Facultatea de Teologie la Iași, apoi își urmează studiile la Atena, unde obține și un doctorat, nu este hirotonisit, ci ajunge prof la Liceul de bună faimă, Veniamin Costache la Iași. Ajunge și pe la Junimea, dar și membru în câteva asociații de studii grecești – cum vă sună Hellenikos Philologhikos Syllogos? – de la Constantinopol. Traseul didactic îl aduce la București unde devine academician în 1899 după ce deja era profesor la Facultate de Teologie și predă elina la Universitate. Căsătorit cu Aglaie Negrescu, este tatăl cunoscutei pianiste și profesoare de muzică, Constanța Erbiceanu. Moare în 1913, lăsând moștenire câteva studii care au fost reluate și retipărite abia în ultimii ani. Păcat că despre astfel de întreprinderi istorico-intelectuale, ițite de sub aripa unor inițiatice personale/private (Fundația Constantin Erbiceanu) sau instituționale ( Academia Română, Institutul de Studii Sud-Est Europene etc.) se vorbește, pomenește, studiază etc. mult prea puțin. Ce găsim în prezentul volum? Grecii au fost mereu prietenii armenilor. Se reia un material publicat inițial sub genericul Bibliografia greacă, în câteva numere consecutive din revista „Biserica Ortodoxă Română” în anii 1902-1903, apoi același material este reluat în volum separat care devine baza prezentului volum. Avem prezentarea a 170 de lucrări în limba greacă, editate în Moldova și Țara Românească, cărți rare sau puțin cercetate, manuscrise provenind din fondurile de carte greacă și din fostele Academii Domnești. Știm bine azi importanța limbii și culturii grecești la dezvoltarea și modernizarea vieții culturale din țările române. Cercetările făcute de Acad.Constantin Erbiceanu, osârdia depusă și descoperirile lui au pus bazele viitoarelor studii elenistice de la noi. Cele 170 de cărți amintite și prezentate succint în acest pomelnic (în fond ce este o bibliografie?) – care ar atrage interesul atât al lui Borges, cât și al lui Mircea Horia Simionescu, care l-a avut ca prof de latină pe Petru Creția, la rândul lui elev al lui Al. Elian și Aram Frenkian (rudă cu fabricantul de zahăr de la Chitila, unde a lucrat și tatăl meu, Ovanez Horasangian, inginer chimist, proaspăt venit de pe front ) – recent un cărturar de talia lui Cristian Bădiliță îl numea cel mai important clasicist din România – doi eminenți erudiți profesori, când greaca și latina se predau în liceele din România, în timp ce azi toți învață engleza ca să se descurce mâna de lucru autohtonă plecată la cules căpșuni, pus răsaduri de sparanghel sau îngrijit bătrâni etc – iată cum o bună știință de carte se transmite de la prof la discipol! – acoperă un areal temporal dintre secolul al XVII-lea și 1845. Cărțile inventariate sunt de toate felurile și genurile, acoperind o arie diversă de teme și subiecte. De la autori greci, istorici sau grămătici, cu trimiteri și raportări la limba română și istoria românilor, până la traduceri fistichii din Voltaire. Cu puțină răbdare și multă curiozitate suntem răsfățați din plin și cei fără prea multă știință de carte în limba lui Zorba Grecul, dar cu nețărmurita lui dragoste de viață. Căci asta ne-au învățat mereu grecii, să iubim viața și să nu ne temem de moarte. Eleftheria i thanatos, libertate sau moarte, deviza grecilor, este un bun îndemn, valabil și astăzi nu doar pentru greci, ci pentru toată lumea. Tot stând în casă, m-a luat și pe mine apa îndemnurilor generoase. Altfel, se poate trăi și stând în casă, cu și fără libertățile la care ne raportăm. Chiar nu-mi place să port mască.

Alexandru Elian, prietenul lui Arșavir Acterian și coleg de liceu Spiru Haret cu Haig, este autorul unei teze de doctorat ( susținută 1938, sub îndrumarea unui alt mare elenist, D. Russo), Doi umaniști greci în Italia:Mihail Sofianos și Teodor Rentios ( Editura Omonia, 2019, ediție îngrijită de pr.Vasile V. Muntean, evocare de Acad.Emilian Popescu), care apare la opt decenii după susținerea ei. Povestea și aventura acestei apariții este la fel de interesantă ca și ce au sucit și învârtit cei doi învățați greci prin Italia medievală. Ne pune la curent cu ea îngrijitorul ediției într-un cuprinzător și la obiect Cuvânt lămuritor. În 2014 Prof. Univ. Nicolae-Șerban Tanașoca comunică pr. Muntean că disertația lui Al. Elian, acum pe suport electronic, fusese predată în vederea tipăririi Institutului de Studii și Cercetări  Balcanice al lui Victor Papacostea. Cartea n-a mai apărut atunci, nu se știe bine de ce, dar știm bine însă că Institutul lui Papacostea a fost desființat în 1948, prof. Șerban Tanașoca, un discipol și colaborator al lui Al. Elian moare și el în 2017. Iar cartea apare abia acum, în condiții grafice și tipografice, hard-cover, prin eforturile conjugate ale familiilor Tanașoca, Elian, și al unui editor de nișă, specializat pe cărți grecești, Editura Omonia, – și cu sprijinul financiar al STEM LIFE SA și Euromedics Cryo Bank. Evharisto para poly, mulțumiri, cum ar veni, sponsorilor. „Ne propunem în lucrarea de față să prezentăm viața și activitatea a doi umaniști greci, puțin cunoscuți, din secolul al XVI-lea, dar trăind mult în Italia, unde s-au remarcat printr-o susținută activitate didactică și științifică. Asemenea lucrări asupra umaniștilor greci în Italia, din secolul XVI mai ales, sunt destul de rare la noi, nu știm dacă s-au mai încercat până în prezent.(…)  Nu s-a scris încă o istorie a elenismului în Italia, de la Renaștere, când contactul Apusului cu lumea grecească, în cele mai pure valori ale spiritului ei, redevine direct și viu, până în zilele noastre. Rolul grecilor în promovarea Umanismului italian a fost, desigur, în repetate rânduri, zugrăvit și faimosul exod al  învățaților bizantini – porniți cu manuscrise de preț pe care voiau să le scape de barbaria turcească în Italia, unde ar fi provocat chiar mișcarea umanistă – a fost una din temele de predilecție ale istoriografilor Renașterii, îndeobște.” Am citat din prefața lui Al. Elian din decembrie 1937 care deschide volumul de față. Cei doi greci de ispravă, Mihail Sofianos și Teodor Rentios, originari din insula Hios, ajung cum necum, via Constantinopol, în Italia. Datele biografice, puține și incerte, sunt completate de Al. Elian printr-o teribilă coroborare de surse și documente de arhivă dintre cele mai greu accesibile. Padova și Italia unui învățat de talia lui Șerban Cantacuzino devin terenul de desfășurare a învățăturii și științei de carte a doi greci. Readuși în actualitatea prin munca tenace a istoricului român. Povestea vieții și eforturilor intelectuale ale celor doi greci devin un bun pretext de a devoala secole de umanism european. Și legăturile, poate azi uitate atunci când nu sunt neglijate voit, dintre vechea cultură și civilizație greacă și umanismul renascentist care duce la Europa modernă de astăzi. Să nu uităm că cei doi savanți greci erau ortodocși și se stabileau într-o Italie – care nici nu exista ca stat la acea dată – catolică. Grecii nu au uitat niciodată cum catolicii au ocupat Constantinopolul și devastat Atica preț de 150 de ani, înainte de Căderea Constantinopolului, în 1453.

Cartea de căpâtăi a acestui moment a  lui Steven Runciman a fost tradusă în limba română pentru prima dată de Al.Elian (Editura Științifică, 1971, cu o excelentă și explicitată postfață). Cu atât mai valoroase devin aceste eforturi de a perpetua studiile umaniste, dacă nu și teologice, ale învățaților greci obligați de răsucelile istoriei să cutreiere prin atâtea colțuri ale Europei. Nu în ultimul rând, având prodigioase contribuții la tot ce a însemnat Universitatea din Padova. Și concluzionează Al. Elian, la capătul excelentei introduceri a volumului: „Această binefăcătoare influență a Padovei asupra formației intelectuale a celor doi învățați hioți ( adică din insula Chios, nota mea BH) se va recunoaște la fiecare pas, dar mai cu seamă în determinarea preocupărilor lor filosofice. Amândoi sunt legați de filosofia aristotelică, datorită în primul rând  atmosferei din acest adăpost al peripatetismului care era Padova. Ei încep oarecum și o tradiție în tineretul grec venit să se cultive la Universitatea patavină. Dintre acești tineri se va ridica peste câteva decenii, elevul grec al lui Cremoni, Teofil Coridaleu, a cărui importanță în învățământul filozofic din Constantinopol  a fost covârșitoare.” Iată cum se leagă lucrurile între ele. Coridaleu – alături de Dimitrie Cantemir – era dintre numele des vehiculate, acei filosofi minori de către  C. Noica (coleg de liceu  și admirator necondiționat de cursă lungă al lui Al. Elian) elevilor săi păltinișeni (am recitit, în aceste zile de pandemie, și Jurnalul dela Păltiniș) în a găsi noi căi pentru lumea ideilor și a promova filosofia/lumea ideilor, într-o bună rânduială a spiritului românesc în secolul XX al mult hulitei materialități a lumii de azi. Un Medalion (biobibliografic) Acad.Alexandru Elian este semnat de Acad. Dorina N.Rusu. Încheind aceste câteva considerații sumare despre câteva cărți ce abordează lumea balcanică putem afirma cu mâna pe inimă că ar merita mai multă atenție tot ce s-a petrecut și creat în Balcanii tratați de atâtea ori  superficial, dacă nu cu rea voință.

Profesorul Hans-Lukas Kieser, istoric specializat pe late ottoman Empire and  Turkey coordonează și editează, alături de Margaret Lavinia Anderson, Seyhan Bayraktar și Thomas Schmutz volumul End of the Ottomans.The Genocide of 1915 and the Politics of Turkish Nationalism ( I.B. Tauris 2019) Un remarcabil volum de sinteză care aglutinează nu doar expertiza unor colaboratori de marcă, dar se și coagulează sub formă de summum al studiilor despre Genocidul Armean din 1915 și disoluția Imperiului Otoman. Înfrângerea turcilor de pe fronturile de luptă și Marea Catastrofă/Medz Egern ( a armenilor) au mers mână în mână și au conturat evenimente ce au devenit azi istorie. Cum acest extraordinar testimoniu – nu mi-e rușine să o spun – puțin probabil să fie tradus în limba română ( un exemplar costă nu mai puțin de 129,92 Euro la o librărie faimoasă ca Hugendubel din Frankfurt, de unde a ajuns la mine cartea adusă de un prieten care vrea să-și păstreze anonimatul – poveste veche în Romanistan, unde prietenii români sunt solidari cu armenii pe tăcute și să nu se știe, iar pe față se fac că plouă dacă le pomenești de genocid. Sau nu care cumva să zici ceva de rău de otomanii de ieri sau turcii de azi, unde se năpustesc să facă plajă și să înfulece șaorma urmașii lui Ștefan ce Mare, Mihai Viteazu și Ioan Vodă cel Cumplit – căruia i s-a schimbat denumirea în viteaz din motive care nu ne scapă, orișicât m vrea să fim corecți politic… – să precizăm măcar ce conține. Titlurile unor diverse contribuții, toate chichirisite, erudite și analitice studii istorico-politice, semnate de prestigioși experți în domeniu merită a fi nu doar semnalate, dar și citite. Pentru cine apucă să pună mâna pe carte. Prezentăm conținutul.

Introducere: Unhealed Wounds, perpetual Patterns, text comun semnat de Hans-Lucas Kieser și Margaret Lavinia Anderson.

Partea I.The Matrix and Politics of Genocide

1.Mehmet Talaat:Demolitionist Founder of Post-Ottoman Turkey, Hans- Lukas Kieser

2. The War at the Caucasus Front :A Matrix for Genocide , Candan Baden

3. Requeiem for a Thug: Aintabli Abdulkadir and the Special Organisation, Hilmar Kaiser

4. Tahsin Uzer:The CUP’s Man in the East, Hilmar Kaiser

Partea II. Performing Genocide on the Spot

5. The State, Local Actors and Mass Violence in Bitlis province , Mehmet Polatel

6. Scenes from angora, 1915:TheCommander, The Bureaucrats and Muslim Notables during the Armenian Genocide. Hilmar Kaiser

Partea III. The Empire’s Darkest Hour

7. Zohrab and vartkes: Ottoman Deputies an Armenian Reformers, Raymond H.Kevorkian, dragul de el, cum să nu te doară că Kim Kardashian e mai cunoscută și populară decât acest scholar tobă de carte și modestie…)))

8. Honour and Shame:The Diaries of a Unionist and the Armenian Question, Ozan Ozanci

9. A Rescuer, an Enigma and a Genocidaire: gemal Pasha, Umit Kurt

10. The Very Limit of Our Endurance; Unarmed Resistancein Ottoman Syria during the First World War, KhatchigMouradian

Partea IV. Unmaking the Empire, Shaping the Turkish Nation

11.  Proactive Local perpetrators: Mehmet Yasin( Sani Kutlug) and Ahmet Faik (Erner), Umit Kurt

12. From Aintab to Gaziantep; The reconstruction of an Elite on the Ottoman Periphery, Umit Kurt

 Postfață: Talaat’s Empire: A backward country but a State Well Ahead of its  Time, Hamit Bozarslan

Lista cu hărți și fotografii istorice, lista cu micile CV-uri biobibligrafice ale distinșilor autori, toți unul și unul, sau mai nou cum se spune, într-o românească de ultimă oră, contributori – termenul anglosaxon a intrat deja în limba română, ca și recentul resilience/reziliență, deja des utilizat fără să se prea știe despre ce e vorba – deja menționați, în timp ce o utilă Cronologie a principalelor evenimente petrecute între 1894 și 2005, analizate și studiate pe larg în carte, și un util Indice de nume completează fericit un volum de maxim interes pentru mine cel puțin. Dincolo de dezinteresul lumii din jur.

Și pentru că tot suntem în preajma aparițiilor de la prestigioasa Editură I.B.Tauris să luăm la puricăt, cât de cât, masivul și extrem de palpitantul studiu/note de drum/jurnal de călătorie/interviuri, taclale și divagații, mai pe față mai pe ascuns, în marginea destinului armenilor, un op de aproape 600 de pagini, semnat de Avedis Hadjian și pus sub genericul Secret Nation.The Hidden Armenians of Turkey, o carte din 2018, și care iar să o spunem sotto voce, a costat o groază de parale. Autorul nu este o cârtiță de bibliotecă, nici universitar acru care să facă pe nebunul vizavi de studentele intimidate de câte știe dom profesor. Nici pomeneală, Avedis, îi pot spune pe nume, fiind mai tânăr ca mine și simpatizat imediat pentru tot ce a adunat în acest volum, este jurnalist și scriitor – Aferim, ca și regretatul Robert Fisk, decedat tot în aceste zile când stăm cu o ochii și urechile pe situația din Karabagh – cu studii la Buenos Aires și Cambridge, care stă boierește la Veneția – trai pe vătrai neneacă, cum ar fi spus hâtrul Ion Creangă care a ținut muiere o armeancă, o anume Catinca Vartic, despre care nu știm prea multe…– și trimite corespondențe la Los Angeles Times sau Le Monde diplomatique, pe subiecte ce privesc Europa de Est, fosta URSS, China , Caucazul, Turcia și America Latină. Am utilizat mica notă editorială de pe manșeta volumului. De unde mai ciupim o informație – sursele deschise pentru intelligence sunt al fel de importante ca și ascultările telefonice sau fotografiile din sateliți ! – adică două titluri de carte, una mai interesantă ca alta. The Armenian Modern Turkey, Post Genocide Society ,Politics and History, de Talyn Suchyian și The Armenian Legionaires. Sacrifice and Betrayal in World War I semnată de Susan Paul Pattie. Nici nu am terminat un set mai vechi de cărți că deja se ivesc alte tentații la orizont. Care orizont? Pe cine mai interesează astfel de studii extrem de bine documentate și cu numeroase povești/povestiri incluse, reale în armătura lor, suprareale în dezinteresul cu care privim deseori trecutul. Noi, românii. Noi armenii. Noi, europenii. De 24 de ore un continent întreg e zguduit de atentatele de la Viena, după cele deja comise la Nisa și Lyon. Groaznic. Teribil. Infiorător. Ce să mai comentezi, este islamul în plin delir contra unei Europe iudeo-creștine? Da, vine răspunsul logic și bazat pe fapte, păi nu, comentează analistul politic Iulian Chifu la Realitatea TV în timp real cu evenimentele în derulare la Viena. Europa e iudeo-creștină, dar și musulmanii care au tot venit și-au rezervat dreptul de a fi europeni. Zice noua trompetă propagandistică a Azerbadjanului în România, formulând propoziții/gânduri greu de admis de orice om de bună cuviință. Karabaghul e cucerit mort cu mort…, ce om zdravăn la cap poate spune așa ceva? Poate jura Iulian Chifu pe Coran că n-a băgat bani la teșcherea ca să emită, en suivie – nu e la prima abatere/articol – astfel de orori? Să trecem, greu, cu revoltă și resemnare. Dar să revenim la cartea lui Baron Avedis Hadjian. Cartea e construită pe o rețetă clasică. Autorul călătorește peste tot unde are interes să afle ceva, stă de vorbă cu cine crede că-i poate oferi informații și date despre armenii asimilați și convertiți. Îi caută,îi găsește, stă de vorbă cu ei, că sunt mai tineri sau mai bătrâni, nu contează, contează picul, stropul, lacrima de armenitate ascunsă, bine pitită, în sufletul și memoria te miri cui. Memoria stă și așteaptă să vorbească în fel de fel de vestigii, pietre, resturi fragmente de ziduri, de biserici sau cruci, dar și de oameni care-și duc crucea, la propriu și la figurat. Multe portrete remarcabile din toate zonele pe unde a ajuns acest infatigabil Avedis. Să amintim doar pe unde a ajuns. Sasun,cine nu a auzit de voinicii de acolo, Commagene – auzisem de acest loc până acum, Dikranagerd, Siirt, Daron, Bitlis – de aici erau parcă părinții lui William Saroyan, Muș – a curs sânge din greu în timpul repetatelor ceart ( masacre) și axor-ului (deportare, bătrânii care au apucat acei ani  nu știau de genocide, termen apărut mult timp după nenorocirea din 1915), Erzurum, Hinis, Bayazet, Sarikemiș, Kars – despre care scrie un frumos roman Orhan Pamuk, Ani, vechea capital imperială, cea cu 1000 de biserici, stai și te crucești, așa spun românii, nu știu un echivalent în armenește, tot ce află, ascultă și reține, povești, povestiri, pățanii se adună în memoria unui reporter infatigabil care se dovedește până la urmă și un remarcabil Ecrivain. Writer. Schrifsteller. Pisateli, Kărogh, Avedis Handjian știe bine armenește și asta îi este de mare folos. Nu-i scapă nici detaliile, nici imaginea unui univers fără contur care este această lume subterană a unor oameni care trăiesc vieți paralele. Se ajunge și prin Sepastia și Asia Minor ( Ankara, Cesaria, Amasia, Kastamonou și Yozgat) atâtea trasee ale vieții și morții. Ca și Argat sau Dersim – unde s-au derulat atrocități mult după cele încheiate în 1915-1918.

De Van ce să mai spunem, minunea de pe lume acea bisericuță salvată prin minune – unde vin azi armenii o data pe an să se roage cînd se țin slujbe. Cilicia și oamenii ei beneficiază de atenția cuvenită. Că suntem la Urfa sau la Marash – mai bine tac, Kilis, Adana – unde în timpul masacrelor din 1909 îi duceau pe armeni cu bărcile în larg și-i aruncau în mare, se poate ierta orice, dar nu uita Antap și eroicul Musa Ler, cel nemurit de Franz Werfel în romanul omonim.Volumul se încheie cu un emoționant omagiu adus hamshesiilor, acei armeni islamizați de la Poshas și Horoms, care cultivă ceai și își păstrează bucuria de a fi laolaltă în acele izolate comunități. În ultimii ani acești vechi armeni au fost redescoperiți și aduși cumva în atenția armenității. De aiurea sau din Republica Armeană. De apreciat în grad înalt efortul lui Avedis Handjian de a nu se lăsa furat de un sentimentalism ieftin și a nu obosi tot scormonind prin uriașul creuzet uman care este și astăzi Turcia contemporană. Dincolo de animozitățile legate de trecut ce ar putea să ne despartă, e limpede că armenii proveniți din Armenia istorică – cum au fost și ai mei, originari din Agn (Eghine) au rămas cu o nostalgie transmisă de le o generație la alta legat de turci și Imperiul Otoman în care au trait, cum, necum ca ermeni millet, alături de celelalte popoare, sub papucul sultanilor.”Secret nation.The hidden Armenians of Turkey” ar putea fi considerată și ca una dintre cele mai bune Fictiones ale lui Borges. Chiar dacă bunicul meu Ohanes Ohanesian, din Varna – care a luptat în armata bulgară contra turcilor la Ceatalgea –ar fi întrebat As ove? ( Acesta cine e ?)  fără să primească un răspuns clar din partea lui Avedis. Handjian. Ar merita însă să bem o cafea pe terasa de la Lido. În timp cerăzboiul din Nagorno-Karabagh continuă.

Despre minunata cartea a Sylviei Angelique Alajaji, “Music and The Armenian Diaspora. Searching for home exile “(Indiana University press, 2015 ) ne vom ocupa în episodul următor.

Bedros HORASANGIAN

( va urma)

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *