Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN : Alexandru Alaci – Vânător și povestitor

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share
Alexandru Alaci alături de prietenul de vânătoare, criticul literar Eugen Negrici, la seara organizată la Centrul Cultural Armean din București

Mai zilele trecute puneam în ordine între cărțile dintr-o casă devenită depozit. Și am dat peste volumele de proză ale lui Alexandru Alaci. Oare ce-o mai fi făcând, m-am întrebat răsfoind  alene prin volumele lui de povestiri, mai mult sau mai puțin vânătorești. Și iată că răspunsul vine mult mai repede decât mă așteptam: Alexandru Alaci a murit. Ce să spui? Taci. Despre morți se spun numai lucruri de bine, e o vorbă românească. Despre Alexandru Alaci am avut mereu numai vorbe de bine și cât a trăit. Și ca om, și ca scriitor, ei, da, vânătorul profesionist care a fost s-a dovedit și un excelent povestitor. Ne-am împrietenit cu mulți ani în urmă, când încă nu devenise nici bucureștean și apoi constănțean, așa cum se leagă adevăratele prietenii. Pe tăcute, fără prea multe vorbe. Fără să ne vedem prea des și nici neavând a pune la cale cine știe ce aranjamente, am fost foarte apropiați. Așa rar cum ne vedeam, așa mai des cum ne citeam. Două vorbe despre om. Un om care a trăit, cu o vorbă frumoasă românească, cu rânduială. Un om care și-a onorat meseria de iubitor al naturii – ecologist profesionist am putea spune. Un om care s-a apucat să scrie tot ce povestea cu farmec și a făcut-o cu dezinvoltura unui bun instinct artistic. Un stilist desăvârșit și un story-teller de primă mână. Avea ce să și povestească. Și o făcea cu naturalețe, cu bucuria de a trăi pe hârtie, ceea ce trăia din plin într-o realitate nu totdeauna prea veselă. A avut mereu tăria să nu se plângă de sucelile și răsucelile vieții, a avut mereu eleganța să fie zâmbitor și de o politețe caldă. Nu e puțin lucru într-o lume în care la toți le plouă-n gură. Alexandru Alaci ar merita să fie descoperit de critica literară profesionistă – câtă mai e – ca un scriitor de primă mână. Dincolo de etichetele care se pun cu totul arbitrar și clișeele care funcționează din plin. De primă mână, dacă putem spune așa, a fost și ca om, și ca vânător și om al naturii, soț, tată și prieten deopotrivă. Armean și român deopotrivă, dintr-o veche stirpe de armeni moldoveni care au onorat din plin meleagurile unei țări care ne-a adoptat fără prea multe opinteli, Alexandru Alaci ne părăsește demn și discret cum a și trăit.

Îmi pare rău, prietene, că n-am mai apucat să ne vedem în ultimii ani. Am fi avut ce povesti. Dar timpul are răbdare, poate apucăm să vorovim cu alt prilej.

La bună revedere, domnule Alaci!

Bedros HORASANGIAN

  •  
  •