Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN / 24 Aprilie

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page

 

Pentru simpli cetățeni ai lumii această dată este una oarecare din calendarul unui an. Poate se pot găsi și alte evenimente importante legate de acest 24 aprilie, care pentru armeni are însă o semnificație aparte. Oriunde ar trăi ei, pe fața acestui pamînt. Cîteva milioane prin întreaga lume, din Statele Unite și Franța, pînă în Rusia și Argentina, unde ei sunt acum răspîndiți, în Republica Armenia, unde mai sunt azi sub 3 milioane de locuitori sau într-o Turcie în care mai există doar cîteva zeci de mii de locuitori armeni. Care stau și azi cu inima mică să nu se întîmple ceva. Ceva rău. Cum s-a întîmplat în timpul masacrelor hamidiene din 1894-1896, în 1909 la Adana, dar mai ales, grozavia începută pe 24 aprilie. 1915.

De aceea această zi e marcată cu sînge pentru armenii de pretutindeni. De aceea armenii de pretutindeni marchează această zi de doliu național, în memoria victimelor unor crime împotriva umanității. De aceea 24 aprilie rămîne ziua cea neagră a istoriei lor și are o semnificație aparte. Am vorbit mai zilele trecute la lansarea cărții – excepționale, altminteri, mă grăbesc să precizez –a lui Gaidz Minassian, “Visul spulberat al armenilor”, Editura Humanitas, 2017. Voi exprima cîteva observații în DOSAR 1915 din acest număr al ARARAT-ului. Dar am spus și atunci la lansare, am spus-o și la Radio France Internațional, o voi spune și în comentariile ce urmează, o spun apăsat și acum, aici: VISUL SPULBERAT AL ARMENILOR A RĂMAS NESPULBERAT! Evreii au visat 2000 de ani pentru a renaște Eretz Israel-ul. Militanții sioniști ai lui Herzl au militat pe toate căile și prin toate mijloacele pentru ca visul lor să nu fie spulberat. Și au reușit. Intre declarația Lordului Balfour, prin care Palestina era numită cămin național( heimat) din 1916 și pînă la înființarea și recunoașterea internațională a statului Israel în 1948 nu au fost decît puțin peste 30 de ani. De ce ar renunța armenii la visul lor, de ce ar ceda armenii, merin hogheră (pămînturile noastre) să devină iar patria lor? Acolo unde au fost mii de ani, acolo unde s-au născut, au trăit, muncit, zidit școli și biserici, acolo unde au murit și au trecut în eternitate cu hacikar-urile și Ararat-ul lor cu tot. Este dreptul armenilor, de ieri și de azi, ai acelor mii de revoluționari și patrioți dashnagi – dar și ramgavari sau hînceakieni, la urma urmelor toate cele trei partide politice armenești doreau același lucru, dincolo de căile de urmat diferite, revoluționari și militanți armeni din secolele trecute despre care cu multă atenție povestește documentat Gaidz Minassian – să spere și să nu cedeze. Este dreptul președintelui Franței, Francois Hollande – încă în funcție – să mărturisească emoționat armenilor Je serai toujours a vos cotes și mai apăsat “votre combat n’est jamais termine” la dineul de la Paris al CCAF, să-l primească cu multă căldură pe Președintele Serj Sarkisian, iar doar după cîteva zile să schimbe  bezele și salamalecuri cu Ilhan Aliev, președintele Azerbaidjanului, marele prieten al Europei democrate de azi ? Cinism? Ipocrizie? Joc la două capete? Deriva Uniunii Europene vizavi de interesele strategice ale Europei și ale SUA într-o Turcie, membră NATO, dar care nu mai respectă drepturile omului în nici un fel? Am citit recent memoriile din închisoare ale unui distins jurnalist și intelectual turc, Cem Dundar. Vînat de autoritățile de la Ankara, condamnat de o justiție aservită în Turcia, acum este refugiat în Germania. Nici intelectualii turci nu cedează. Teroarea și minciuna nu pot spulbera nici un vis. Adevărul oricărui popor nu poate fi un vis spulberat. De aceea, dincolo de logica și erudiția unui cercetător, plin de bune intenții, există în memoria colectivă a unui popor o anume forță lăuntrică, un etos național într-o lume ce se globalizează rapid, ce surclasează înlănțuirea evenimentelor. De aceea 24 Aprilie nu este o simplă zi de comemorare a unei catastrofe naționale, dar și o zi în care, printre pietrele retezate de la Tsitserganapert, la Erevan,la Monumentul Genocidului și florile depuse la focul sacru se înalță spre cer și Araratul din preajmă, visul unei națiuni de a fi ea însăși.Acolo, merin hogheră, Hairenik, unde s-ar găsi fiecare Agop sau Vartuhi,Garabed sau Siranuș, la Erevan, la Paris, New York sau Istanbul. 24 aprilie certifică prin comemorarea unui dezastru faptul că armenii mai există. Existăm. Împreună. Alături și de dragul nostru prieten și sfetnic, minunatul om și duhovnic, păstorul armenilor din România, Părintele Dr. Zareh Baronian, chemat întru Domnul mult prea devreme și nemeritat tot în aceste zile de sărbătoare creștină și doliu național. HRISTOS a ÎNVIAT, se spune pînă la Înălțare la românii alături de care, de sute de ani, conviețuim întru Slava lui Dumnezeu. Mai nou, și a Uniunii Europene.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *