Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN : 2021- Armenia încotro?

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Anul 2020  n-a fost un an bun pentru omenire. În întregul ei. Că trăim în Statele Unite sau Uniunea Europeană, că trăim în Haiastan sau mai știu eu pe unde au ajuns armenii, care au ajuns mai peste tot.  Spui The World, Așhară( lumea), spui Armenia. Nu e chiar așa, mai sunt și alții pe lumea asta, e loc pentru toți, dar e ceva adevăr aici. Că ne place sau nu, că e adevărat doar parțial sau nu.  Unde ne este nouă, armenilor  să trăim acolo e și Armenia. Dincolo de Haiastan, de Hairenic ( Patrie) de Merin Hogheră ( Pământurile noastre) de memoria unui popor, care oricât a pierdut prin istorie – și Slavă Domnului a suferit enorme pierderi – nu a renunțat la propria identitate. Mulți, puțini câți mai suntem, mai buni sau mai răi, cum am devenit. Suntem ce suntem și basta. Un popor. Biserica și școala ne-au ținut mereu legați de propriul nostru etos. Creștinătatea asumată din frumoasele ei începuturi ne-a livrat puterea de a nu ceda. Ceea ce  pentru un popor devine esențial. Oricâte drame ar avea parte, oricâte cataclisme ar veni peste el. 2020 a fost un an nefast pentru armeni. Războiul din Arțakh a făcut numeroase victime, a produs enorm de multe pagube materiale și modificări teritoriale, a dat peste cap geografia locală. Nu e momentul pentru lamentări inutile și găsirea de vinovați. E momentul unei solidarități asumate, acea unitate (miutiun) care de multe ori ne-a lipsit. Avem convingerea că și de această dată vom reuși să depășim greutățile momentului și să rămânem în istorie. Așa cum am reușit de mii de ani. E de ajuns să privim, cu ochii, dacă se poate, cu mintea în orice caz, minunatele noastre biserici ca să fim convinși că orice e posibil. E nevoie mai mult ca oricând de încredere și solidaritate, dincolo de gestionarea treburilor curente ale unei națiuni. Oricât de împrăștiate prin lume ar fi, oricâte probleme ar avea de rezolvat în întregul ei. În Haiastan, ce a mai rămas din Arțakh, ce a mai rămas din vechile comunități armenești răspândite  prin toată lumea. Pandemia care a venit peste noi a dat peste cap multe destine și a impus o sumedenie de restricții în viețile noastre. Teama de moarte, ca un corolar al unei molipsitoare și ucigașe epidemii a impus, atunci când nu ne-a și indus, o sumedenie de noi obișnuințe. În primul rând să învățăm să ne apărăm singuri, apoi să-i protejăm pe cei din preajmă, nu în ultimul rând să veghem ca generația/generațiile care vor veni după noi să aibă asigurate dreptul la viață. Sunt lucruri aparent simple, așa cum am reușit să trecem și prin încercarea agresiunii turco-azere din 2020. Timpul are răbdare. Armenii au avut la rândul lor mereu răbdare. Chiar și când doar așa ceva le mai rămânea în încrederea că Astvadz Baba ( Bunul Dumnezeu) e mereu alături de ei. Și mereu a fost. Să ne plângem morții din 2020 și vom lua totul de la capăt.  A trăi nu e chiar simplu. Important rămâne să nu cedăm. Și nu vom ceda. Așa cum nu a cedat Monte Melkonian, așa cum nu au cedat cei care au ajuns la capătul drumului la Deir Es-Zor. Este moștenirea armenilor. De ieri, de astăzi, de mâine

P.S. Un gând pios către Dr. Ștefan Pambuccian, recent dispărut dintre noi. Nu l-am cunoscut personal, dar i-am prețuit în grad înalt familia. În fotografii aduce teribil cu minunatul său părinte, zâmbetul generos și seninătatea cu care își trata pacienții, mult iubitul și apreciatul de toată lumea, armeni și români deopotrivă, dr. Krikor Pambuccian. L-au admirat și iubit toți armenii din România – și de aiurea prin lume, îi duc numele înainte prin timp copiii și nepoții pe care-i văd prin niște fotografii care mă emoționează. Și-mi aduc aminte la rândul meu – mărturia ar trebui verificată – că mama mea, Nadia Hovhanesian ( ca domnișoară) care ținea foarte mult la Pambuc tot spunea și se fudulea – boală veche la armeni!, că  dr. Krikor Pambuccian a fost Președintele Uniunii Studenților Armeni din România. Și ea Vicepreședinte, prin anii ’30. Măi să fie! Nu am găsit nimic scris în acest sens, dar cine știe, timpul la armeni mereu are răbdare. Dumnezeu să-l odihnească pe Dr. Ștefan Pambuccian și să-i ocrotească familia.

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *