Bedros Horasangian

BEDROS HORASANGIAN / 2020 – Un an nou pentru armeni

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

lui Raymond Kevorkian

Scriu câteva rânduri/gânduri despre armeni și Armenia privind pe fereastră fabulosul spectacol al naturii. La București, România, Europa. Peste noapte a nins. Și totul a devenit alb, așa cum înfloresc într-o singură noapte migdalii, cum frumos glosa pe marginea acestei minuni Albert Camus. Migdalii – un splendid eseu despre orice început și minunile acestei lumi pe care le ignorăm adesea – înfloriți aiurea și zăpada de ieri noapte din București ce ne oferă prilejul unei simple paranteze. Despre armeni și Armenia. Zăpada s-a așternut cuminte pe ramurile copacilor din fața blocului, peste mașinile parcate, peste aleile recent asfaltate, cu negrul contrastând elegant cu albul imaculat al hlamidei de zăpadă, precum faimoasele veșminte în alb și negru din colecțiile casei de modă Cristian Dior, pe care le prefera Jacqueline Kennedy. Nu știm cum ninge în Armenia, nici dacă armenii, de ieri și de azi, se bucură de zăpadă. Sau se mai bucură de ceva, când pe frontispiciul fiecărei zile apar numeroase probleme, chestiuni, treburi, decizii etc, mari și mici ce rămân a fi rezolvate. Trăite. Cu titlu individual, cu titlu colectiv, dacă avem responsabilități decizionale. Nu știm dacă armenii se bucură de zăpadă, nu știm bine cum erau zilele de iarnă la Zeitun sau Sivas, cum ninge la Tsaghkadzor, la Erzerum sau Van, la Malatya sau Diyarbekir, unde recent a avut loc un devastator cutremur. Nu știm cum întâmpină copiii armenilor din California prima zăpadă sau cum se dau cu săniuțele cei din Gherla sau  New York sau Moscova. Armeni se găsesc peste tot. Chiar și în Armenia de azi, în 2020, când problemele climatice au devenit la fel de importante ca și cele politice. Sau economice. Căci fără haț ( pâine ) și apă (ciur) – provocări majore ale întregii umanități, nu doar ale armenilor din Arțakh, nu putem supraviețui. Ca indivizi, ca popor. Unde batem cu aceste divagații? Am mai spus-o. E vorba de un anume etos, de spiritul identitar. Nu putem fi români, turci, evrei, islandezi, paraguaieni – degeaba râdea la Paris subtilul Cioran despre sentimentul paraguaian al ființei în fața unui Noica ( as ov e?, ăsta cine e?) proaspăt ieșit fără dinți din pușcăriile românești și încercând să-și redefinească nu doar propriul destin, ci și o anume identitate, un etos de care nu se putea desprinde, dincolo de răsucelile istoriei și sucelile propriului destin – sau de ce nu, armeni, de unul singur. Nu poți fi paraguaian sau armean de unul singur. E mereu nevoie și de ceilalți, ca să poți fi ceva. Cu o anume identitate, cu apartenența la un grup, un crez, să știi că aparții unei națiuni, că faci parte dintr-un popor. Oricare ar fi el. Chiar și cel armean. Nu am cum să nu mă gândesc la fratele meu Eduard, dispărut dintre noi într-o zi cu soare intens, chiar acum un an, când deja ninsese din belșug, care era foarte mândru și zâmbăcios când spunea, așa copil bătrân cum era, Es hai em! Noul an 2020, care deja a început pentru toată omenirea ne aduce laolaltă și ne atrage atenția că avem de făcut ceea ce avem mai important de făcut.

De trăit. Trăitul ca o mare minune. Nu doar după o ninsoare neașteptată, ci după voia sorților, destinului, Celui de Sus, Astvadz Baba, cum ni se spunea când eram copii, ci și ca o formă de solidaritate cu un întreg popor. Căruia, ne place sau nu, îi aparținem. De la bătrânii de azi la acei copii de odinioară. Și ar fi util să nu uităm că am fost cândva. Și după ce ninge și după ce înfloresc Migdalii lui Camus într-o singură noapte.

Bedros HORASANGIAN

  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *