Bedros Horasangian

RECENZIE / Bancuri cu Radio Erevan culese de Arsen Arzumanyan

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

Cu o frumoasă copertă de Pavel Botezatu, un foarte bun grafician, cu obârșii armenești, care ar merita exploatat tovărășește în lumea noastră capitalistă  – în general coperțile cărților ce apar la Editura Ararat nu excelează, dar de această dată chiar a ieșit bine– avem la îndemână  „300 de bancuri cu  Radio Erevan „ (Editura Ararat, 2019) culese și îngrijite de  Arsen Arzumanyan. După cum ni se atrage atenția de trei ori, nu care cumva să uităm, cine  e autorul cărții și despre ce este vorba. Chiar de la începutul cărții. Dintr-un util de fiecare dată și explicativ pe înțelesul tuturor cititorilor mai puțin versați în chestiunile armene Cuvânt înainte, autorulne atrage atenția care este povestea faimosului Radio Erevan și, mai ales, faima cubancurilor sale. Construite pe o formulă simplă – un ascultător întreabă și radioul răspunde – avem o sumedenie de teme și subiecte culese din viața cotidiană, aflate la ordinea zilei în URSS-ul de odinioară, dar cumva și cele care se regăsesc în ordinea umanului de pretutindeni. De ieri, de azi, din totdeauna. Glumele culese de Arsen Arzumanyan provin, după propria declarație semnată, din cunoștințele lui și de pe net. Au fost evitate glumele nesărate ce aduceau atingeri xenofobe, rasiste sau prea apăsat sexiste ideea care a călăuzit volumul de față fiind cea legată de un umor de calitate și ironie fină. Fără să fie seci, precum cele scoțiene – zice-se, probabil datorită diferenței dintre whisky-ul cu arome mult mai puțin subtile decât coniacul care-i plăcea lui Winston Churchill, (fostul PM britanic, singurul premiant Nobel care primea câte o ladă de licoare armenească, chiar și în perioadele în care relațiile britanico-sovietice nu erau dintre cele mai bune)  bancurile cu Radio Erevan sunt subtile și aduc o doză de umor chiar în vremuri de răstriște. Hazul de necaz e o vorbă veche românească, așa cum râsul, ironia și buna dispoziție au fost și rămas o formă de libertate a spiritului. Ceea ce găsim din plin și în această culegere, muncă, în mod cert, trudnică – trud, muncă, pe rusește, limbă pe care Arsen Arzumanyan o posedă de la el de acasă, adică de la Erevan, de unde a poposit la București, ca să ne lumineze și să ne învețe câte ceva, pe motiv că noi nu știm bine mai nimic. Nici rusește – pravda (adevărat), nici armenește ( anșușt, desigur) nici englezește ( of course, desigur) nici franțuzește ( bien sur , în mod cert) nici arăbește ( aici sunt deja blocat!) limbi pe care le stăpânește bine și le utilizează în mod cert. Pe lângă limba română în care și-a dat un doctorat pe care nu l-a văzut nimeni – cică despre armenii din România și relațiile lor cu românii de-alungul secolelor – în științe politice, sociologie sau Dumnezeu știe exact domeniile astea în care se învârt tinerii de azi. Cu totul altă lume decât cea a bunicilor noștri, care nu știau bancuri cu Radio Erevan, dar unii aveau hanut ( prăvălie) alții făceau comerț sau munceau de zor în vreun atelier de croitorie, cizmărie sau ceasornicărie, ca odraslele lor să studieze medicina, economia sau ingineria. După vremuri. Asta ar fi o altă poveste. Fără bancuri. Bancurile cu Radio Erevan ne fac să plonjăm într-o realitate trăită și de noi – nu degeaba suntem catalogați, nu prea political correct, drept babalâci și boșorogi, dar asta-i viața nu ai ce face decât să faci mărunt din buze și să înjuri. În orice limbă, armenii știu și multe înjurături turcești, ceea ce, e un avantaj când cel care te înjură te ia de gât și te întreabă ce-ai zis. N-am zis nimic, am spus doar că nevasta mă așteaptă acasă, răspunzi cu ochii ieșiți din orbite. Ceea ce atrage compasiunea, presupune un soi de solidarizare din partea agresorului, care știe bine de acasă cine e mai tare și de cine ar trebui să ne temem cu adevărat.

Dr. Arsen Arzumanyan este o (nouă și binevenită) figură simpatică a comunității armene din România, mereu zâmbăreț și plin de bună dispoziție. Într-o lume ca a noastă, românească și multiculturală deopotrivă, bombănitoare, nemulțumită  și mereu cu capsa pusă, bancurile cu Radio Erevan sunt un antidepresiv eficient. Și fără efecte secundare. Știu și eu câteva bancuri cu Radio Erevan, care nu apar în culegerea de față, dar mă tem că depășesc cadrul legal și editorial propus de autor. Cu prima ocazie însă le putem debita. Evident, la cerere. Pe net se pot găsi mai multe amănunte despre Arsen Arzumanyan – care face și o bună treabă de prezentator și educator-instructor de armeană, mai ales că nu mai sunt prea mulți care să o stăpânească bine și corect –, cartea lui costă 35 de lui ( Bunicul meu at fi țățăit și dat din cap, Sughe, e scumpă…) și poate fi achiziționată și direct de la autor. Dacă ar veni un chinez și ar cere 100.000 de exemplare la juma de preț, se pare că nu ar fi suficiente în stoc. Așa că să ne bucurăm de ceea ce avem și putem face. Faimosul comic și ironist de bună factură scoțiană ( sic!, el era evreu) Mircea Crișan – cei din generația mea l-au apucat și s-au bucurat din plin de glumele lui, avea o vorbă cu tâlc, pe care o repet aici și acum, în memoria unui om inteligent și mereu vesel :”Două mii de ani am fost poporul ales, să mai fie aleși și alții.” În România și în românește, bancurile cu Radio Erevan culese de Dr. Arsen Arzumanyan – și redactate împreună cu Vartan Martaian și  Andrei Pâslariu – fac casă bună cu cei care mai știu să râdă și să glumească. Vor fi mereu gustate și utilizate, nu doar apreciate. Chiar dacă bătrânii armeni ar sugera ideea că o meserie e mai sănătoasă la viața omului decât orice banc. Oricât de bun ar fi. Dar cine mai vrea azi să muncească? O întrebare la care ne-ar putea răspunde doar Radio Erevan.

Bedros HORASANGIAN

  •  
  •