Mihai Stepan Cazazian

Balada populară “Deir-es-Zor”

Decrease Font Size Increase Font Size Text Size Print This Page
Share

”Deir –es- Zor” este o baladă populară armeană din perioada genocidului, despre exodul armenilor trimiși în surghiun spre pustiul sirian Deir-es-Zor, spre a fi exterminați – acolo sau pe drum .

Balada a fost inițial creată în limba turcă și a circulat pe cale orală în această limbă, fiind ulterior tradusă în armeană de către Garabed Pilibosian (bunicul meu), în Constanța, 1925., la scurtă vreme după ce a reușit să fugă din Turcia, unde fusese condamnat la moarte.

Din versiunea armeană iată cîteva fragmente  traduse, în limba română, de Arșaluis Sarchisian Gurău  din Constanța.

Atât autorul versurilor, cât și al muzicii sunt necunoscuți.

 

Îngustă-i punteala Deir-es- Zor, convoiul greu o trece,

Și-i sânge toată apa, nu este de sorbit;

Pe condamnați nu-i cale-napoi să-i poată duce,

Ei, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

 

În pustiul ostil, secerat, la pământ am căzut,

Când trupul fără viață al fiului meu l-am văzut.

Adâncă mi-e, maică, durerea, de neostoit,

Căci jertfe-ale credinței cu miile-au pierit.

 

Într-o cavernă largă zăcem încătușați,

Morți vii, fără speranță, femei, copii, bărbați;

De beznă universul ne este-acoperit,

Căci jerfe-ale credinței cu miile-au pierit.

 

Lăsați-ne, o, cruzi călăi, să trecem deșertul ingrat,

Ajung atâtea lacrimi și sânge ce-am vărsat;

Doar cerul, soarele și luna sunt martori muți ce ne-au privit,

Căci jertfe-ale credinței cu miile-au pierit.

 

Ne mînă-n șiruri dese-n locul numit Deir-es- Zor;

Nu e vreun sat acesta; e un vast abator.

La cer ajunge plânsul, geamătul meu icnit,

Căci jertfe-ale credinței cu miile-au pierit.

 

M-am deșteptat devreme, când dimineața-n zori,

Își ascuțeau arabii cuțit sabie, topor.

Zadarnic implori milă, armean nefericit,

Căci jertfe-ale credinței cu miile-au pierit.

 

Mi-am căutat părinții-n cețoasa încăpere:

De ei, vai! nicio urmă, nici chiar o adiere,

Doar turma omenească mânată urgisit,

Căci jertfe-ale credinței cu miile-au pierit.

 

La ușa zăvorâtă m-am repezit zadarnic;

Binbașa căpetenie trecea-n revistă falnic

Cuțite sângerânde – armeni ce-au ciopărțit,

Căci jerfe-ale credinței cu miile-au pierit.

 

În Sfânta zi de Paște ne-au ridicat silit

Și-n cale, dintre-ai noștri pe mulți i-au răstignit;

Pe cei mai tineri, Doamne, cum i-au măcelărit,

Căci jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

Răniți și morți zac stivă pe câmpuri, în grămezi,

Nu te-apropia, străine, e groază ce-ai să vezi!

Nu-i leac și nu-i iertare pentru aceste dureri ce-am suferit,

Căci jertfe-ale credinței cu miile-au pierit.

 

În munți și-n văi se-aude țipătul lor avan.

De ce n-alină nimeni plânsetul de orfan?

Prea slabă e nădejdea în trupul chinuit,

Căci jertfe-ale credinței cu miile-au pierit.

 

Vino, măicuță dragă, dă-mi ultimul sărut,

Să-mi regăsesc pruncia și laptele ce-am supt;

Răzbunător să cadă blestemul meu cumplit,

Ca foc divin, pe-aceia care ne-au osândit,

Căci jertfe-ale credinței cu miile-au pierit.

 

De-a lungul drumului zac pângărite trupuri ne-ngropate

Sălbăticiunilor merinde – …Tu nu uita, poete, frate,

De vei scăpa, să cânți în bocet și-n elegii tot ce-ai trăit

Căci, jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

 

În sânge pur, nevinovat, Deir-es-Zorul tot s-a colorat;

De groază, cerul și pământul în zbucium s-au cutremurat;

Apatică, lumea creștină din somnul ei nu s-a trezit

Căci jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

 

În pustiul Deir-es-Zor va răsări rehan

Și gust avea-va iarba de sânge de armean.

Când mirosiți rehanul, veți plânge negreșit,

Căci jertfe-al credinței, cu miile-au pierit.

 

În pustiul Deir-es-Zor verdeață nu răsare,

Iar nepăsarea inumană a marilor puteri ne doare.

Încă nerăzbunați, armenii, proscriși în lume pribegind,

Cu focul lor nestins în suflet, în patru zări s-au risipit,

Si pentru noi ceasul dreptății – se pare – încă n-a venit

Căci jertfe-ale credinței, cu miile-au pierit.

 

  •  
  •